„Doamne-ajută!”

Cu niste ani în urmă, intr-o primăvară de duminică, am mers la slujba bisericească. Biserica era în construcție si slujbele se țineau la subsol, unde se ajungea prin mai multe părți ale bisericii, coborând trepte. La intrarea din față stătea multă lume, preferând să stea în aerul curat de afară, să asculte de acolo. Când se termina slujba, și oamenii începeau să iasă ca să plece spre casele lor, numai ce aud un glas subțire de copil, zicând „Doamne-ajută!”. Mă uit în jur și văd o mogaldeata de copilă, frumoasa, cu ochi mari negri, slabuta, firava, stand in brațele mamei, cu o punguța pentru bani, în mână. Biata copilă abia vorbea, dar o făcea din tot sufletul, parcă știind că de ea depinde pâinea de pe masa familiei, pentru câteva zile. Credincioși cu suflet bun, ii mai puneau câte un leu în pungă. Alții, treceau pe lângă cele două victime ale sortii, cu nepăsare, de parcă nu de la slujba bisericească ar fi plecat. Să nu fiu înțeleasă greșit: nu încurajez cerșetoria, dar știu cât de greu se găsește un loc de muncă. Practic nu se gaseste, decat ocazional, si atunci sunt prost platiti, mai ales țiganii sau vagabonzii, oamenii ajunși la marginea prăpastiei.
Dar sa revin la copila cu glas si infatisare de inger. Cat a fost mică, și o ținea mama în brațe, a mai fost cum a fost. Dar au trecut anii și țiganca a mai născut un copilaș, iar pe fetița, care să tot fi avut vreo 4-5 ani, o trimitea să cerșească singură, iar ea stătea pe scări, cu al mic în brațe, tot la cerșit. Fetița abia se vedea din mulțime. Era o fire vesela, zâmbea oamenilor care o iubeau. Acesta empatie nu tine de vârstă sau obarsie. De la o vreme ii aduceam copilei pe langa bani, și cateva din prăjiturile făcute de mine, sau cumpărate, dar nu mergeam cu mâna goală. Mă gândeam că ce îi duc eu poate este tot ce mănâncă în acea zi. Vazandu-ma, și alți oameni au procedat la fel si m-am bucurat pentru ea si pentru sufletele celor ce făceau acest gest. În schimb au fost și momente când mă necajeam, ca tocmai oamenii bisericii ii izgoneau pe copiii care cerseau, ca sunt hoți și cu alte vorbe de ocară. Ce puteam să fac? Mă gândeam la vorba aceea: ” Mulți chemați, puțini aleși. ” Intr-o zi am întrebat copila cum o cheamă. „Anastasia” a venit răspunsul. Am rămas mirată și gândul m-a dus la filmul cu prințesa Anastasia. Aceasta micuța Anastasia mie mi se părea o prințesă rătăcită în lumea cerșetorilor. Timpul trecea și a venit vremea să meargă la școală. Am intrebat-o și pe ea si pe maica-sa, dacă o vor da la școală. „Da, desigur!” a fost răspunsul și eu simțeam că e mica probabilitatea ca părinții s-o dea la școală și să nu o folosească, în continuare, la cerșit. Mărturisesc, o indragisem pe mica prințesă și adesea mă simțeam abătută ca nu o pot lua la mine, să am grijă de ea. Fiică-mea plecase deja la facultate, iar eu tanjeam după rolul de mamă. Dar știam că părinții ei nu ar fi renunțat la ea. Așa că am lăsat lucrurile în voia Domnului. Peste câtva timp nu am mai văzut copii cerșind în biserică și nici pe micuța mea prietena. Am întrebat și mi s-a spus că biserica, împreună cu consiliul local județean, au cumpărat o casă, în care unii copii fara părinți și locuiau, alții veneau doar să învețe, și să stea în timpul zilei, seara mergând acasă. M-am bucurat foarte, dar când le-am dus câteva lucruri, ce noi nu le mai foloseam, tot nu am vazut-o pe Anastasia și nimeni nu a știut sa-mi spună nimic de ea, din păcate. Nu aveam nici o fotografie cu ea, pentru ca nu i-am facut, caci am vrut sa nu-i fac necazuri.
Câteodată îmi amintesc de ea și mă doare sufletul ca nu stiu nimic de soarta ei. Și mă simt atât de neputincioasă ca nu am ajutat-o mai mult. Intr-un fel mă gândeam că poate e mai fericită lângă părinții ei, chiar și așa, trăind din cerșit, decât intr-un cămin de copii orfani sau asistați social. Și mă gândesc câți dintre noi suntem nemulțumiți și adesea cracnim împotriva sortii, uitând că alții sunt adevărații vitregiti de soartă.
Ajuta-i Doamne și ajuta-ne și pe noi, să fim mai buni, mai răbdători, mai înțelegători!