Arhive pe autori: adrianabojtor

Iar mă mut

„Iar te muți?” mă întreabă prietenul meu.

„Da, iar. De cate ori o fi nevoie.”

Da, m-am mutat, că popoarele nomade, de mai multe ori. Așa mi-a fost scris. Prima dată, aveam 16 ani. Locuiam cu părinții și sora mea, într-o garsonieră, la etajul trei, într-un bloc vechi, lângă teatru. Din balcon se vedeau și turlele bisericii romano-catolice din centru. Și ne-am mutat, nu departe, într-un apartament cu 3 camere și accesorii, într-o casă naționalizată, curte interioară, flori, cireși, castan, smochin. Păcat că nu am stat mult, că am plecat la facultate. In vacanțe ce mai stăteam acolo. Apoi, cursul vieții m-a purtat înapoi în orașul natal, cu familie cu tot, așa că mergeam des în vizită la ai mei. Părinții mei au stat acolo, până au plecat din această lume.

In timpul facultății, la fiecare sfârșit de an mă mutăm înapoi la părinți ( asta însemna că îmi făceam pachete cu lucrurile mele și le trimiteam acasă, iar toamna veneam înapoi, in altă cameră, la alt cămin, în funcție de cum ne repartizau). Un an am stat chiar la căminul de nefamiliști al Daciei service, pe Aradului, deși facultatea avea sălile de curs și laboratoarele, în centru, in clădirea Politehnicii, sau pe Thelbis, sau pe Bocșei.

După 5 ani de facultate, am locuit o vreme, la căminul de nefamiliști, lângă „Danubiana”, unde am lucrat o scurtă perioadă de timp.

M-am reîntors în Timișoara și am stat în gazdă, într-o garsonieră, care apoi a devenit a mea. M-am măritat și după câțiva ani am născut. Copila noastră avea 3ani și jumătate, când ne-am cumpărat un apartament cu 2 camere, intr-o zonă frumoasă din oraș, încă aproape de socrii mei, căreia îi lăsam in grijă pe micuța, din ce in ce mai măricică, măcar între orele petrecute la creșă,apoi grădiniță, până soseam noi de la serviciu.

Și a venit vremea când mica noastră afacere de familie nu a mai mers. Altceva nu am găsit de lucru, pe moment. Ne-a momit tatăl prietenului nostru din orașul meu natal, că ne ajută, așa că ne-am mutat acolo. Am găsit un apartament frumos, aproape de râul Someș și de dig, zonă mai îndepărtată de centru, dar plină de verdeață, copăcei, flori, păsări și… pești. Eram pasionați amândoi de pescuit, ba, pentru o vreme, am molipsit-o și pe copilița noastră.

Au trecut anii, față noastră a mers înapoi în Timișoara, la facultate. Noi de la o vreme nu ne-am mai înțeles și am divorțat. El a plecat in altă țară și s-a recăsătorit. Eu, după ce am reușit să vând apartamentul, cu partea mea de bani, mi-am cumpărat o garsonieră in Timișoara, aproape de locuința fetei. Acolo am locuit până, după ce a murit și mama, am vândut apartamentul lor. Din partea mea de bani și banii pe garsonieră, mi-am cumpărat un apartament cu o cameră, mai mare.

Și acum iar mă mut, in apartamentul fiicei mele. Ea stă cu prietenul ei și măcar așa vom locui mai aproape.

Până acum, de penultimele dăți că m-am mutat, am zis că pe mine mă mai mută de acolo alții, cu picioarele înainte. Cine a trecut o dată prin așa ceva, știe cât este de greu și obositor. Dar, noi ardelenii avem o vorbă:” Dacă-i musai, cu plăcere!”🙂