Iar mă mut

„Iar te muți?” mă întreabă prietenul meu.

„Da, iar. De cate ori o fi nevoie.”

Da, m-am mutat, că popoarele nomade, de mai multe ori. Așa mi-a fost scris. Prima dată, aveam 16 ani. Locuiam cu părinții și sora mea, într-o garsonieră, la etajul trei, într-un bloc vechi, lângă teatru. Din balcon se vedeau și turlele bisericii romano-catolice din centru. Și ne-am mutat, nu departe, într-un apartament cu 3 camere și accesorii, într-o casă naționalizată, curte interioară, flori, cireși, castan, smochin. Păcat că nu am stat mult, că am plecat la facultate. In vacanțe ce mai stăteam acolo. Apoi, cursul vieții m-a purtat înapoi în orașul natal, cu familie cu tot, așa că mergeam des în vizită la ai mei. Părinții mei au stat acolo, până au plecat din această lume.

In timpul facultății, la fiecare sfârșit de an mă mutăm înapoi la părinți ( asta însemna că îmi făceam pachete cu lucrurile mele și le trimiteam acasă, iar toamna veneam înapoi, in altă cameră, la alt cămin, în funcție de cum ne repartizau). Un an am stat chiar la căminul de nefamiliști al Daciei service, pe Aradului, deși facultatea avea sălile de curs și laboratoarele, în centru, in clădirea Politehnicii, sau pe Thelbis, sau pe Bocșei.

După 5 ani de facultate, am locuit o vreme, la căminul de nefamiliști, lângă „Danubiana”, unde am lucrat o scurtă perioadă de timp.

M-am reîntors în Timișoara și am stat în gazdă, într-o garsonieră, care apoi a devenit a mea. M-am măritat și după câțiva ani am născut. Copila noastră avea 3ani și jumătate, când ne-am cumpărat un apartament cu 2 camere, intr-o zonă frumoasă din oraș, încă aproape de socrii mei, căreia îi lăsam in grijă pe micuța, din ce in ce mai măricică, măcar între orele petrecute la creșă,apoi grădiniță, până soseam noi de la serviciu.

Și a venit vremea când mica noastră afacere de familie nu a mai mers. Altceva nu am găsit de lucru, pe moment. Ne-a momit tatăl prietenului nostru din orașul meu natal, că ne ajută, așa că ne-am mutat acolo. Am găsit un apartament frumos, aproape de râul Someș și de dig, zonă mai îndepărtată de centru, dar plină de verdeață, copăcei, flori, păsări și… pești. Eram pasionați amândoi de pescuit, ba, pentru o vreme, am molipsit-o și pe copilița noastră.

Au trecut anii, față noastră a mers înapoi în Timișoara, la facultate. Noi de la o vreme nu ne-am mai înțeles și am divorțat. El a plecat in altă țară și s-a recăsătorit. Eu, după ce am reușit să vând apartamentul, cu partea mea de bani, mi-am cumpărat o garsonieră in Timișoara, aproape de locuința fetei. Acolo am locuit până, după ce a murit și mama, am vândut apartamentul lor. Din partea mea de bani și banii pe garsonieră, mi-am cumpărat un apartament cu o cameră, mai mare.

Și acum iar mă mut, in apartamentul fiicei mele. Ea stă cu prietenul ei și măcar așa vom locui mai aproape.

Până acum, de penultimele dăți că m-am mutat, am zis că pe mine mă mai mută de acolo alții, cu picioarele înainte. Cine a trecut o dată prin așa ceva, știe cât este de greu și obositor. Dar, noi ardelenii avem o vorbă:” Dacă-i musai, cu plăcere!”🙂

Ziua în care s-a strigat pentru prima dată ”Jos Ceauşescu!”

http://www.descopera.ro/istorie/14921076-ziua-in-care-s-a-strigat-pentru-prima-data-jos-ceausescu?utm_source=newsletter&utm_medium=li510_mi154198&utm_content=articol&utm_campaign=Se+va+intampla+cu+cateva+zile+inainte+de+Craciun.+Previziunile+SUMBRE+ale+unor+experti+vizeaza+intreaga+omenire+%27%27L-am+interpretat+gresit%2C+mayasii+aveau+dreptate%27%27&utm_term=li510_mi154198_s114383

Tăieței cu brânză și cu smântână

E vineri. Ca de obicei, am gătit tăieței cu brânză, deși nu respect 100%, in acest fel, canoanele postului de vineri. Așa am crescut, așa fac. De-a lungul timpului am gătit macaroane sau tăieței cu brânză, in diferite feluri. Nu îmi mai amintesc exact când a început la noi, familia Banu Petrică, moda asta. Îmi amintesc doar că veneam rupți de oboseală și de foame, vineri pe la 18 acasă. De la mica noastră afacere, magazinul cu articole de pescuit, mergeam după închidere, pe la 17 și ceva, in funcție de cum scăpam de clienți,(vineri era zi mare de cumpărături, pescarii de pregăteau de partidele de pescuit din weekend), la socrii, să o luăm pe fiica noastră. Mai stăteam și acolo de povești, o clipă, mai scurtă sau mai lungă, cu socrii mei. O luam in sfârșit pe Dora și mergeam acasă. Și făceam niște melcișori cu brânză și cu smântână, gratinați, la cuptor, indiferent de era vară sau iarnă. Ne plăceau atât de mult, că abia așteptam să vină vinerea. 🙂 Dar nu ne doream in alte zile ale săptămânii 🙂 De, de gustibus! 🙂 În ultimii ani, de când sunt singură, tot tăieței îmi gătesc, doar că punga de tăieței are doar 250-300g. Și nu îi mai fac gratinați. După ce am fiert macaroanele, adaug vreo 2 linguri de ulei, 200-250 g telemea rasă, smântână, cca 300g. Și mai pun pe foc, vreo 2-5 minute, amestecând des. Sunt mai buni dacă stau puțin, ca gusturile să se întrepătrundă. Mai nou pun busuioc în toată compoziția și ketchup când îi pun in farfurie. Sau roșii felii, acum vara. Sunt delicioși! Vă doresc poftă bună!

Jurnalul Aniţei Nandriş în Siberia – „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”(Monica Lovinescu) | Epoch Times România

http://epochtimes-romania.com/news/jurnalul-anitei-nandris-in-siberia-dupa-o-asemenea-carte-orice-complex-de-inferioritate-a-noastra-ca-neam-ar-trebui-sa-dispara-monica-lovinescu–258094

„Doamne-ajută!”

Cu niste ani în urmă, intr-o primăvară de duminică, am mers la slujba tigancusabisericească. Biserica era în construcție si slujbele se țineau la subsol, unde se ajungea prin mai multe părți ale bisericii, coborând trepte. La intrarea din față stătea multă lume, preferând să stea în aerul curat de afară, să asculte de acolo. Când se termina slujba, și oamenii începeau să iasă ca să plece spre casele lor, numai ce aud un glas subțire de copil, zicând „Doamne-ajută!”. Mă uit în jur și văd o mogaldeata de copilă, frumoasa, cu ochi mari negri, slabuta, firava, stand in brațele mamei, cu o punguța pentru bani, în mână. Biata copilă abia vorbea, dar o făcea din tot sufletul, parcă știind că de ea depinde pâinea de pe masa familiei, pentru câteva zile. Credincioși cu suflet bun, ii mai puneau câte un leu în pungă. Alții, treceau pe lângă cele două victime ale sortii, cu nepăsare, de parcă nu de la slujba bisericească ar fi plecat. Să nu fiu înțeleasă greșit: nu încurajez cerșetoria, dar știu cât de greu se găsește un loc de muncă. Practic nu se gaseste, decat ocazional, si atunci sunt prost platiti, mai ales țiganii sau vagabonzii, oamenii ajunși la marginea prăpastiei.
Dar sa revin la copila cu glas si infatisare de inger. Cat a fost mică, și o ținea mama în brațe, a mai fost cum a fost. Dar au trecut anii și țiganca a mai născut un copilaș, iar pe fetița, care să tot fi avut vreo 4-5 ani, o trimitea să cerșească singură, iar ea stătea pe scări, cu al mic în brațe, tot la cerșit. Fetița abia se vedea din mulțime. Era o fire vesela, zâmbea oamenilor care o iubeau. Acesta empatie nu tine de vârstă sau obarsie. De la o vreme ii aduceam copilei pe langa bani, și cateva din prăjiturile făcute de mine, sau cumpărate, dar nu mergeam cu mâna goală. Mă gândeam că ce îi duc eu poate este tot ce mănâncă în acea zi. Vazandu-ma, și alți oameni au procedat la fel si m-am bucurat pentru ea si pentru sufletele celor ce făceau acest gest. În schimb au fost și momente când mă necajeam, ca tocmai oamenii bisericii ii izgoneau pe copiii care cerseau, ca sunt hoți și cu alte vorbe de ocară. Ce puteam să fac? Mă gândeam la vorba aceea: ” Mulți chemați, puțini aleși. ” Intr-o zi am întrebat copila cum o cheamă. „Anastasia” a venit răspunsul. Am rămas mirată și gândul m-a dus la filmul cu prințesa Anastasia. Aceasta micuța Anastasia mie mi se părea o prințesă rătăcită în lumea cerșetorilor. Timpul trecea și a venit vremea să meargă la școală. Am intrebat-o și pe ea si pe maica-sa, dacă o vor da la școală. „Da, desigur!” a fost răspunsul și eu simțeam că e mica probabilitatea ca părinții s-o dea la școală și să nu o folosească, în continuare, la cerșit. Mărturisesc, o indragisem pe mica prințesă și adesea mă simțeam abătută ca nu o pot lua la mine, să am grijă de ea. Fiică-mea plecase deja la facultate, iar eu tanjeam după rolul de mamă. Dar știam că părinții ei nu ar fi renunțat la ea. Așa că am lăsat lucrurile în voia Domnului. Peste câtva timp nu am mai văzut copii cerșind în biserică și nici pe micuța mea prietena. Am întrebat și mi s-a spus că biserica, împreună cu consiliul local județean, au cumpărat o casă, în care unii copii fara părinți și locuiau, alții veneau doar să învețe, și să stea în timpul zilei, seara mergând acasă. M-am bucurat foarte, dar când le-am dus câteva lucruri, ce noi nu le mai foloseam, tot nu am vazut-o pe Anastasia și nimeni nu a știut sa-mi spună nimic de ea, din păcate. Nu aveam nici o fotografie cu ea, pentru ca nu i-am facut, caci am vrut sa nu-i fac necazuri.
Câteodată îmi amintesc de ea și mă doare sufletul ca nu stiu nimic de soarta ei. Și mă simt atât de neputincioasă ca nu am ajutat-o mai mult. Intr-un fel mă gândeam că poate e mai fericită lângă părinții ei, chiar și așa, trăind din cerșit, decât intr-un cămin de copii orfani sau asistați social. Și mă gândesc câți dintre noi suntem nemulțumiți și adesea cracnim împotriva sortii, uitând că alții sunt adevărații vitregiti de soartă.
Ajuta-i Doamne și ajuta-ne și pe noi, să fim mai buni, mai răbdători, mai înțelegători!