Ca-n povești. Timișoara este incredibil de frumoasă, la început de primăvară FOTO

Timișoara, și în special malurile Begăi, este incredibil de frumoasă, la început de primăvară. Asta pentru că pomii plantați lângă aleile de pe malurile Begăi au înflorit, în aceste zile. Prin urmare, timișorenii care au puțin timp liber, pot să aleagă să facă o scurtă plimbare pe aleea din spatele parcului de lângă Catedrala Mitropolitană. …

Sursă: Ca-n povești. Timișoara este incredibil de frumoasă, la început de primăvară FOTO

Primavara lui 2015, in Timisoara

Primavara, anotimp minunat, cantat, scris si pictat de atatia si atatia artisti, ma incanta si pe mine, nespus. In fiecare an „trebuie” s-o imortalizez in cateva fotografii, caci nu ma satur s-o admir. Fotografiile adunate in aceasta primavara, pana in prezent, de data aceasta le-am pus pe Youtube, asa, in joaca. Va invit sa vedeti ce a iesit:

Timisoara, 23 sept.2012

Cu o zi inainte de a incepe Dora facultatea, am facut o mare plimbare, de una singura, insotita doar de aparatul de fotografiat. Ai mei erau rupti de oboseala, dupa curatenia de dupa zugravit, alergatura de achizitionare de toate cele necesare intr-o casa noua. Singura cu vesnicul dor de duca, adica eu, am pornit-o la plimbare.

De acasa am traversat Bul. L. Rebreanu, am ajuns in dreptul Cimitirului de pe Cosminului. Am vazut apoi o vila, dar casa de caramida mi-a placut mai mult. Am traversat fosta Piata Hunedoara .Am facut o poza si intrarii in str. Memorandului, pe care o mergeam adesea, pe vremuri. Eu cu aceste denumiri de strazi m-am obisnuit. Din 1974, cand am ajuns eu in Timisoara, ca studenta, si pana in anii de dupa Revolutie, cand s-au schimbat denumirile multor strazi,  -cu ce scop? nu voi intelege niciodata- eu aceste denumiri le-am retinut si pe cele noi vesnic le uit :). Deci, am ajuns sa traversez si Piata Crucii, unde statea un amic de-al nostru pe care , de cate ori il vizitam, Dodi trebuia musai sa se dea pe leagane. Acum nu mai sunt  😦   Am trecut pe langa spitalul Bega, unde a venit pe lume Dodi. Parca a fost ieri… Si maine incepe facultatea…Amintiri, peste tot amintiri…

Vizavi de Facultatea veche de arhitectura, pe terenul de sport, Poli juca un meci cu o echipa. De departe am auzit galeria de suporteri, ce-si faceau datoria. 🙂 Am ajuns si pe Parvan, am admirat niste constructii super-moderne, cred ca viitoarea biblioteca si am traversat. Am mai tras niste poze Universitatii de Vest si directia apa!  Ma chema malul Begai. 🙂 Surpriza: pe Bega circulau tot felul de hidrobiciclete, sub forma de lebede. Frumoase! Am mers pana la Podul Michelangello, l-am trecut si am intrat putin in Parcul Rozelor, cat sa fac cateva poze si acolo. Apoi am mers spre Parcul Copiilor. In fata, de cativa ani au plantat niste monstruozitati de „pasari” de metal si, parca grozavia nu era destul de mare, au pus si pietris in locul rondourilor de flori! Au ucis atmosfera si frumosul, dintr-o singura lovitura, in aceea zona! De cate ori le vad, nu pot sa nu ma revolt! Pasarile sunt oribile, iar pietricelele care au luat locul florilor, vara se incing si radiaza caldura, de parca nu ar fi deajuns a caldura de la asfalt! Sunt foarte suparata pe  asa zisele decoratiuni cu pietris, in zone care vara nu sunt protejate de razele solare. Cand? Cand va fi prea tarziu, (daca nu este deja!) se vor trezi responsabilii cu decorarea oraselor, ca avem nevoie de mai multi arbori si arbusti, sa produca oxigen si pamantul inmagazineaza caldura, nu o radiaza inapoi,si  sa nu ne…”ucida” prin supraincalzirea aerului, facandu-l irespirabil, si din aceasta cauza, nu numai a gazelor de la masini?

Dar sa revin la povestirea mea, caci dincolo de…”monstrii”, am intrat in lumea copiilor, asa cum scria la poarta Parcului Copiilor. Cativa ani nu a fost nimic in parc si am fost necajiti, desi nu mai locuiam in Timisoara. Cand am auzit ca s-a refacut, ne-am bucurat toti, si mari si mica 🙂 Am auzit doar ca e frumos, dar nu am apucat sa-l vad. Si intr-adevar, e foarte frumos noul parc. Cand era Dora mica, locuiam aproape si o aduceam zilnic aici si in Parcul Poporului. Ea le zicea Parcul Mare si Parcul mic. Parcul mare nu era asa frumos ca acum, dar tot era fascinant pentru piticoata mea! 🙂 Si in Parcul mic ii placea, ca pe vremea aceea erau o gramada de leagane, chiar vizavi de str.Ofcea si ne dadeam „hinta-palinta”(uţa-uţa, tradus din limba maghiara) acolo, de cand nu avea nici un an 🙂 Oh, amintiri, amintiri! Si mai frumoase, si mai putin… Am revazut in Parcul Copiilor si locul unde adesea am pescuit, sperand sa se repete partida aceea grozava, dintr-o noapte de vara, cand impreuna cu prietenii Gabi si Horea, am prins o multime de platici. Dar asta e o alta poveste! 🙂 Vizavi, bineinteles, pescari 🙂 Parcul era plin de parinti, bunici si copii. Dar si cei mari traverseaza cu placere parcul de la un capat la altul, nu neaparat sa se plimbe, ci si pentru ca scurteaza foarte mult distanta dintre Str. Michelangello si Bul. Revolutiei de la 1989. ei bine, asta a fost! La final,  am traversat podetul peste Bega, in dreptul Parcului Poporului, dar, din pacate, m-au lasat bateriile la aparat. Bineinteles ca a doua zi nu mai puteam de dureri de picioare! 🙂 Insa mai aveam o gramada de treaba, asa ca…a trecut. Toate sunt trecatoare, si bucurii, si necazuri, si cele bune, si cele rele…si la urma, si noi. Cineva zicea ca nu conteaza cat, ci cum traiesti. Si sunt de acord! 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

Inceput de martie in Timisoara

Pe 3 martie, fiind duminica si soare, am pornit la plimbare prin orasul de pe Bega, impreuna cu aparatul meu foto. Si iata ce am vazut:

Această prezentare necesită JavaScript.

Si asa mi-am petrecut inca o duminica, intr-un mod placut, la aer, revazand locuri cunoscute si indragite, depanand amintiri din vremuri traite, de-a lungul celor 29 de ani, in minunatul oras de pe Bega, Timisoara.

Toamna in parc

Această prezentare necesită JavaScript.

Sunt de cateva zile in Timisoara. In apropierea locuintei este un frumos parc. Si unde e natura si toamna, e rost de facut cateva fotografii, nu-i asa? 🙂 Zilele trecute am fost sau fara timp sau fara chef, dar azi, fiind si duminica, am lasat totul balta si am plecat spre parc, „inarmata” cu aparatul foto. Inca de la iesirea din bloc toamna m-a intampinat cu frumoasele ei culori. Parcul e foarte aproape. Ma duc zilnic acolo, sa iau apa de la fantana din mijlocul parcului. La intrarea in parc deja ma intampina parfumul unor flori din pomisori. Mai incolo am descoperit si niste tufe cu flori marunte albe, foarte frumos mirositoare. Parcul este animat, vremea fiind placuta: copii de toate varstele, cu sau fara insotitori, batrani, oameni dornici de relaxare in acest mic colt de natura. Sunt peste tot tufe de crizanteme marunte, frumoasele flori de toamna. Arbusti si arbori de toate formele si marimile, unii pereni, altii de un verde etern. Porumbei si catei, unii fara stapan, altii, mai fericiti, harjonindu-se cu stapanii alaturi. Sunt amenajate si doua terenuri de joaca, unul de handbal si altul de tenis. Este si o portiune cu tobogane si alte jocuri pentru cei mici. Bineinteles banci si chiar si o masa de sah, care m-a purtat cu gandul la parcul dintre podul Neptun si str. Pestalozzi, unde mergeam adesea cu Dora mica, la plimbare, dar mai ales la huta-huta, hinta-palinta 🙂 Si acolo au fost cateva mese cu tabla de sah desenate pe ele, unde se tineau adevarate campionate in aer liber, de sah. Din pacate aceea portiune din parc a fost cedata unei firme sa-si faca hotel. De parca in alta zona a orasului nici nu era loc! Deh, lacomia edililor a facut loc bunastarii locuitorilor. La fel si langa Sala Olimpia, tot asa s-a diminuat spatiul verde si s-a construit un hotel, din pacate. Dar sa revin la oaza mea de azi. Am reusit, dupa multa truda, sa fotografiez si un porumbel. Apoi, inapoi spre casa. Tot visez sa am timp sa stau pe o banca in parc, sa citesc o carte, sau pur si simplu sa observ viata ce palpita in fiecare coltisor al lui. Vor veni si zilele acelea, cu siguranta.

Pe urmele trecutului

Această prezentare necesită JavaScript.

Duminica trecuta am vrut neaparat sa termin povestea cu „Biserici in constructie”. Asa ca, desi obosita dupa o tura pe la Praktiker si Moll in Timisoara, am pornit-o la drum, inarmata cu aparatul de fotografiat. In drumul meu spre biserica de pe str. Stefan cel Mare, am trecut cu tramvaiul prin multe locuri care mi-au trezit amintiri si pe unde nu am mai fost de multi ani. De exemplu parculetul din spatele a ceea ce pe vremuri a fost Abatorul de langa Sala Olimpia. S-a facut foarte frumos. L-au mai amenajat si mi-am amintit ca nasa fetei mele zicea ca vine acolo cu nepotelul. Din pacate acum nu-i voi intalni, ca sunt plecati in vacanta. Am ajuns si indreptul a ceea ce pe vremuri fusese Fabrica de incaltaminte „Banatul”. La intersectia cu bul. Eroilor si am vazut, in treacat, fosta Fabrica „Guban”, unde am lucrat aproape 12 ani. Din pacate, azi s-a transformat in cu totul altceva decat fusese atunci. Am coborat si am fotografiat biserica de pe Stefan cel Mare, apoi am pornit pe jos spre Piata Traian. Aceleasi cladiri darapanate, dupa intersectia cu Pestalozzi, pecare le-am vazut prima data pe vremea studentiei mele, incepand din 1974. Nici reabilitate, nici daramate, dar jalnice, unele chiar nelocuite. Mi-am amintit de strada cu acelasi nume din urbea mea natala, Satu Mare, unde, parca s-au inteles edilii, nu s-a facut nimic. Cladiri de sute de ani, nezugravite de zeci de ani in exterior, cu tencuiala ce cade sau a cazut alocuri, adevarate monumente arhitecturale unele, dar total neglijate. Pacat, mare pacat! Am ajuns si in Piata Traian si…surpriza! Mai erau „Zilele cartierului Fabric”. Multime, miros imbietor de gratare si tocmai se anunta ca va canta un tanar, o voce care promite. Si asa si a fost! De la primele sunete scoase de cantaret, am realizat ca prezentatorul nu a exagerat de loc! Nu am rezistat tentatiei si l-am fotografiat. Apoi au urmat ca tinte ale aparatului foto, biserica din Piata Traian si frumoasa biserica Millenium din Piata Romana. In acompaniamentul orchestrei ce canta melodii populare din Banat, mi-am facut treaba de fotografa amatoare, gandindu-ma cat de dragi mi-au fost totdeauna cantecele acelea. Prima data mi s-au lipit de suflet, auzindu-le la nunta unui prieten din copilarie a lui Petre, care s-a tinut la Caransebes.

Eram nehotarata ce sa fac in continuare: sa merg spre casa, sau in Cartierul Soarelui, unde am locuit inainte de a pleca din Timisoara, ca sa fotografiez biserica de acolo. Am decis sa las pe seama sortii: plec in ce directie vine primul tramvai. Si a venit nr.4, asa ca am calatorit de-a lungul fostei Cai a Buziasului, azi Calea Ioan Vidrighiu, pana la AEM. Am trecut pe langa fosta Fabrica de oxigen, de care ma leaga multe amintiri din studentie. Acolo aveam Laboratorul de Aparate din cadrul Facultatii de Chimie Industriala, pe care am absolvit-o in 1979. Multe, multe amintiri din aceea perioada! Aproape vizavi, fosta Fabrica de detergenti, unde iar am fost in vremea studentiei, si la practica, dar si cu ocazia unor masuratori facute pentru o lucrare la Cercul de Aparate. Am coborat din tramvai si am pornit-o spre bisericuta din Soarelui, pe jos, pe Bul. Iosif  Bulbuca. Iar amintiri multe, din vremea cand locuiam in Soarelui si pe aici mergeam cu masina, dar in sens invers decat mergeam acum, spre iesirea din oras, la Timis, la pescuit si scalda. Doamne ce vremuri frumoase! Vorba cantecului: ce n-as da sa pot intoarce timpul! Dar nu se poate! Fiecare etapa a vietii cu partile ei frumoase sau nu, trebuie sa trecem prin ea.

Nu am mai fost s-o vad bisericuta de aproape , de cand s-a terminat de construit. E frumoasa si langa s-a facut si o fantana cu apa de baut foarte buna. De acolo m-au purtat pasii pana la blocul unde am locuit, pe Aleea Rachetei, cum se numea atunci. Am fost si fericiti si nu prea, in cei 7 ani cat am locuit acolo. Asta e viata: zilele innorate sunt succedata de cele senine. Am mai facut cativa pasi si am ajuns la Bila. Cateva cumparaturi in graba, fiindca afara ameninta o ploaie destul de serios si din nou pe drum. Am trecut prin fata Spitalului Judetean si mi-am amintit franturi din urata patanie care aproape ca l-a costat viata pe Petre. Numai ce ne-am casatorit, de o saptamana, ca s-a internat la spital, la insistentele soacrei mele. Desi medicul sustinea contrariul, soacra-mea nu si nu, ca Petre are apendicita si trebuie operat. In timpul operatiei a facut o infectie si s-a ales cu o peritonita, fiind nevoie de o a doua operatie. Era sa moara. A stat 5 saptamani si jumatate in spital. Asta a fost luna noastra de miere. Cand a iesit din spital, abia a urcat la etajul 1, unde locuiam. Dar sa revin. De cate ori trec pe langa gardul de langa spital, nu pot sa nu-mi amintesc ca in seara dinaintea operatiei, l-am vizitat pe Petre si eram afara, el in curtea spitalului, eu de partea cealalta a gardului. A trecut medicul care urma sa-l opereze si mi-a spus inca o data: „Nu are apendicita”. Dar eu nu am indraznit si nici Petre, sa trecem peste ce ne zisese mama lui, dar nici medicul. Ar fi trebuit sa-l iau acasa si sa mai facem investigatii si pe la alti medici. S-a dovedit mai tarziu ca durerile lui de spate, care radiau in fata, au aparut din cauza discopatiei lombare, care era la debut. De cate ori nu am regretat ca am fost cuminte si ascultatoare! De mi-as fi ascultat mai mult instinctul, altfel ar fi decurs viata mea! Numai ca… Se zice ca „Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”, asa ca…

In cele din urma am ajuns si la destinatie, rupta de oboseala, coplesita de amintiri, dar multumita ca in sfarsit aveam fotografiile mult ravnite si am scris „Biserici in constructie”, articolul meu anterior.

Biserici in constructie

Această prezentare necesită JavaScript.

Ciudat, foarte ciudat! Ne-am mutat de doua ori pana acum si am tot nimerit sa apartinem de biserici in constructie. Aceasta din prima fotografie este ultima, pana acum. Cand ne-am mutat in urbea mea natala, Satu Mare, era doar fundatia si portiunea de la baza, in care se tineau si se mai tin si acum slujbele. Se apropie de finalizare, si se pare ca si de aici voi pleca, nu peste mult timp. Cel putin asa sper.
Prima biserica in constructie din viata mea a fost cea de la intersectia strazilor Gloria cu Stefan cel Mare, in Timisoara. Fiica mea era mica, doar de cateva luni, cand, intalnind o vecina, din vorba in vorba am aflat de acesta prima biserica. Traversam o perioada mai dificila din viata si vecina mi-a amintit de dreapta credinta si m-a indemnat sa merg acolo, fiind cea mai apropiata de locul unde stateam.Mi-a placut ideea si pentru ca puteam sa merg si cu fie-mea  cu caruciorul. Din pacate strada Gloriei ce trebuia s-o strabat, era sparta si neasfaltata, dar si locuita, in casele darapanate, de tigani. Mi-era cam frica, dar m-a pazit Cel de Sus, stiind ca merg la casa Lui. Si, ca de obicei cand merg la biserica, ma intorceam cu sufletul impacat si usurat. Azi am vizitat-o, aflandu-ma in Timisoara.

A doua biserica in constructie am intalnit-o cand ne-am mutat la „casa mare”cum ii zicea Dora. De fapt era doar un apartament cu doua camere. Dora mea era mica, de vreo 2 ani si jumatate. Ei i se parea mare, fata de garsoniera unde am stat. 🙂

Si din nou am mers duminicile in casa Domnului. Cartierul era destul de mare si credinciosi destui, asa ca, de unde initial fusese doar o bisericuta improvizata, din lemn, s-a construit, in timp, din donatii mai mult, cred, si micuta dar frumoasa biserica din imagine.

Sunt convinsa ca exista un mesaj in aceasta coincidenta, de a ne muta noi de fiecare data in apropiere de biserici in constructie. Probabil ca si noi avem ceva de „construit” in acea zona. Si noi, alaturi de ceilalti oameni, rude, prieteni, vecini. In fiecare zi punem si noi cate o caramida la constructia vietii noastre si a celor din jur, asemeni celor care ridica aceste minunate locase de cult. Cred ca acesta este mesajul.

„Urseletul” satmarean

Această prezentare necesită JavaScript.

L-am descoperit dupa vreo 2-3 ani ca ne-am mutat in „urbea mea natala”. Ne cautam cu disperare un loc cat mai apropiat ca aspect cu cel ce am fost obligati de uneori necrutatoarea soarta sa-l parasim: Urseni, jud. Timis. Adica doream sa fie cat mai aproape, sa fie si o apa curgatoare nu prea adanca, unde sa ne balacim si sa gasim si un pic de umbra naturala, adica ceva copaci. Asa ne placea noua sa ne petrecem clipele libere, evadand in mijlocul naturii. Vara era foarte important sa avem unde sa mergem si la baie. Nu ne placeau strandurile supraaglomerate, superscumpe si surse de infectii de tot felul. Desi in ultimii ani ca am stat la Timisoara, ziarele zvoneau de zor cat de poluate erau apele curgatoare din zona, „adevarate focare de infectie”, noi nu am patit niciodata nimic. Doar ne-am mai racorit de arsita verii.

Pana sa descoperim Martinestiul, am mai fost in cateva locuri in apropiere, dar loc la umbra era mai departe de malul apei si, noua ne trebuia si sa se poata si pescui, cat de cat cu sanse de a prinde ceva pesti. Macar iluzia unor capturi sa existe ! :)) ( Nici nu suntem pretentiosi, nu-i asa?)

Mai ales de balaceala ne trebuia, cu apa nu prea adanca. Vara daca nu ploua mai mult timp, exista o portiune destul de lata unde nu e adanca apa, asa ca ne convenea de Martinesti si din acest punct de vedere. Pana sa-l gasim, eu cel putin, am suferit de arsita verii. Ma simteam ca pestele pe uscat. Ma obisnuisem cu baile din Timis, la Albina, Cheveres, si, in ultima vreme, la Urseni. Odata un vecin de-al socrilor mei, cand m-am plans ca nu avem bani sa mergem la mare, mi-a raspuns:”-De ce-ti trebuie mare, cand voi una-doua sunteti afara la Timis?” Asa si era. Nisipul de pe plajele de la Timis si din apa, ne dadea senzatia ca suntem la mare. Doar orizontul era limitat, nu infinit, ca la mare. Nu e totuna! Si briza marii? Si apa sarata, care te vindeca de multe, fara macar sa-ti dai seama cat de recunoscator ar trebui sa-i fii? Odata am mers la mare si ma julisem inaite. Cand am intrat in apa, m-a usturat foarte tare rana, dar s-a vindecat uimitor de repede, fata de alte dati. Orisicat de tare m-a usturat, tot am intrat in apa de n ori! Doar ca ieseam mai repede, totusi. :))  Oricum, nu-mi place sa stau cu orele in apa, spre deosebire de ai mei, care uitau sa mai iasa. Prefer sa intru mai des.

Dar sa revin la „Ursuletzu”. Nu mai rabdam atata privare de la baie-baie, asa ca, intr-o vara s-a pornit Petre cu bicicleta, pe malul Somesului, pentru ca sa descopere un nou Urseni. Si, nici nu dupa mult timp, a venit acasa triumfator. „L-am gasit! E mai aproape, doar la 8 km.”. Ne-am imbarcat in masina si ne-am dus sa-l vedem. A fost „dragoste la prima vedere”. Atat de mult seamana cu Urseni-ul, incredibil! In afara de numele localitatii (Urseni-Martinesti, ambele de la mos Martin provenientza), pana si drumul este foarte asemanator: la cativa kilometrii dupa Satu Mare, se vireaza la dreapta. Urmeaza localitatea, drumul serpuind prin ea, la fel ca la Urseni, tot spre stanga (noi mergeam pe langa balta de la Urseni spre dig), pana ajungem sa urcam si aici digul.

De pe dig e o priveliste frumoasa. Se vad si muntii in stanga, in departare. Pe malul Somesului sunt salcii batrane, care-si ofera generos umbra. Vara e destul de aglomerat, ca la Urseni. Pana si nelipsita cireada de vaci paste in apropiere, cu dezavantajele de rigoare, pentru strainii dornici doar de racorire. In ultimii ani i-am dus si pe parintii mei de 1 Mai, cand isi aniverseaza ei casatoria. Sunt cateva tufe de liliac si de soc, aproape de mal, spre deliciul nostru. Totdeauna am adus si acasa. Asa ca ieri am „evadat” la Martinesti. Doar ca ploia ne-a gonit repede. Ce nu-mi place e faptul ca Dora noastra nu mai vrea sa vina afara cu noi. Am vrut s-o chem pe o fosta colega si prietena din copilarie, dar, pentru ca din nou ne-am „intins” si s-a facut 4 fara 20 cand am plecat de acasa si nici nu am anuntat-o din timp, am mers doar noi doi, again. La un moment dat Petre s-a dus la baie in Somes si iar a uitat sa revina. S-a intors doar cand au dat primii stropi de ploaie. Si mi-e o ciuda pe el! Chiar daca apa inca e rece, tot as fi vrut sa ma balacesc si eu! Cred ca am fost ratza intr-o alta viata!:))

Asa ca, pana una alta, trebuie sa ne multumim cu „Ursuletzul”satmarean. De cate ori am avut ocazia, am mers macar pentru 2-3 ore si la Timis. Unele locuri s-au schimbat. E si normal! Din 2003 pana acum a trecut ceva vreme! Apa din Timis e mai adanca acum. Am inteles ca s-au facut cateva baraje, mai jos de Sag. Pentru pestii care urcau in primavara ca sa depuna icre, sigur nu a fost o „miscare” inspirata. Mi-am propus sa nu ma mai framant pentru lucruri pe care si asa nu le pot schimba. La locul si  momentul potrivit insa, nu voi ezita sa iau atitudine, asa cum am facut-o si de alte dati, indiferent de „consecinte”.

Asta a fost povestea cu „ursuletzul” local.

Timisoara 20 mai 2011

Timişoara, Romania, the Orthodox Cathedral in ...

Image via Wikipedia

Azi fiind a doua zi ca suntem cu Dora la apartament in Timisoara, am pornit-o de dimineata spre parculetul  din apropiere. Stiam ca e unul, dar, spre surprinderea mea, am descoperit ca e foarte aproape:150-200m si e foarte frumos, asa cum mi-l aminteam. Aici e si Liceul de Chimie. Am mai fost pe aici, dar nu mai tineam minte cat de aproape e. De fapt, unde nu e frumoasa natura, acum, in perioada asta a anului? E multa verdeata in zona asta si e destul de liniste. E aproape si piata din Girocului, dotata cu tot felul de magazine. Si mijloacele de transport sunt aproape: tramvaiul, trolee. Intr-un cuvant, sunt incantata de apartament. Nu am mai fost de cand l-am cumparat, din decembrie 2007. Cand m-am intors cu cumparaturile, Dora-pusi a venit c-o idee salvatoare pentru ziua mea de azi: sa merg cu ea la cumparaturi. Si iar ne-am „rupt”picioarele, luand orasul de la un capat la altul, incepand din centru, de langa catedrala, apoi Bega, terminand cu Mall-ul, bineinteles, cum altfel? Ce a fost funny in toata excursia a fost ca in final, obosite, am luat un autobus, credeam noi ca spre posta mare. Dar de fapt am ajuns pe Stuparilor, adica in partea opusa, si de acolo abia spre posta. A fost ca la gradinita: sa ne cunoastem orasul. Am ras, aproape jumatate din drum. A fost ca o descarcare nervoasa dupa ziua de ieri. Dar, vorba cantecului:”I don’t want to talk about it”. Mi-a placut la Mall, cred ca e prima data ca mi-a placut. Pana acum asociam notiunea de Mall cu cea de corvoada a peregrinarilor prin magazine, la care ne supunea Dora, de fiecare data cand veneam in Timi, de cand s-a construit Mall-ul. Acum insa m-a amuzat ideea ca s-ar putea sa intalnesc aici pe cineva cunoscut, pe care de fapt mi-ar fi placut sa-l intalnesc. Nu s-a intamplat asa, dar a fost palpitant. Putea sa apara dupa fiecare colt, la fiecare etaj. Ce joaca de copila rasfata de propria-i persoana! Imaginatia mea cea prea bogata, din cauza careia mai am si de suferit, cateodata. Inevitabil…

Dupa-masa pe la sase jumate am ajuns acasa. Nu am avut chef sa ma inmormantez in casa, de la ora aceea. Am mers langa stadion, ca sa vad concursul de automobilism. Iar am trecut prin zone care mi-au trezit amintiri: intre Mc Donalds, Casa Tineretului si stadion. Mergeam acolo adesea toti trei, cand Dora era mica, ba sa bicicleteze, ba sa invete sa mearga cu rolele sau pur si simplu, sa prindem carabusi, ca tocmai au iesit si ei la plimbare. Ce dulce era papusa mea! Tot acolo mergeam cu Petre cu masina, ca sa exersez pe vremea cand invatam sa conduc. Ce vremuri de aur imi par acum ! Atunci ma bucuram de ele, dar parca nu de ajuns. Acum le-as pretui mai mult, daca s-ar putea intoarce. Si iar mi-am amintit de nebunatica mea prietena din anul IV de facultate, Lia. Ea zicea ca viata este ca si cand urci un  deal. In tinerete esti in varful dealului, esti in cea mai buna forma intelectuala, fizica, emotionala. Apoi incepi sa cobori, cu toate peripetiile din timpul urcusului si neajunsurile si slabiciunile batranetii, cand ajungi din nou la poalele dealului. But, I don’t want to talk about it, neither.

Si iata-ma iar singura, cu calculatorul si amintirile, face to face. Nu „mananc si plang”cum zicea Labis, ci „clapetez” si mai vars si eu cate o lacrima, ca deh, s’est la vie! Nu demult am revazut un film: „Something’s Gotta Give” cu Jack Nicholson si Diane Keaton in rolurile principale. Ea era scriitoare, el un mare om de afaceri, dar Don Juan si la 63 de ani. De fapt el o curta pe fiica ei, cand s-au cunoscut. El face un heart attack in casa ei de vacanta si asa incepe toata povestea. Mi-a placut filmul. Merita vazut. A fost o zi prea plina de amintiri mai vechi si mai noi, mai frumoase, dar si de cosmar. Pentru ca asa e viata: cateodata e  soare, alta data taifun, de-a dreptul. Nici macar nori, ci de-a dreptul taifun.

Pescuit de iarna la Parta

In acea iarna am avut noroc. Cativa dintre clientii- prieteni, „bolnavi” rau de tot de boala pescuitului, cum eram si noi de altfel, au mers la Parta, langa Timisoara, la pescuit pe Timis. Au capturat o gramada de salai frumosi. Si, cateva zile de-a randul am avut clienti la magazin, doritori de momeli artificiale pentru „pacalit”salaii. A fost ca o gura de aer proaspat pentru mica noastra afacere, care iarna stagna sau abia daca schiopata. Vremuri grele! Dar sa revin. Ne-a furat si pe noi patima si, la sfarsit de saptamana, impreuna cu prietenii nostri, ne-am imbarcat in „Citica”-cum ii spuneam  noi masinutei noastre, ea fiind un Oltcit- si…Parta dear, here we are! Era in februarie. Desi toata saptamana vremea a fost acceptabila, in ziua mult asteptata, cand in sfarsit am iesit si noi, a fost un frig si batea un vant (cosava sau crivat sau cum vreti sa-i ziceti), de sa nu-ti scoti nici cainele afara din casa. Dar eu, nici vorba sa stau cuminte acasa, la caldurica! Neee, cine, eu? Afara cu baietii, la terorizat pestii!

Iata-ne la Parta! Coboram din masina, ne pornim fiecare sa cautam pestii. Inca era zapada. Eu am mers o vreme in echipa cu Petrica. Intram din loc in loc pana pe malul apei, incercam la blinker sa vedem daca nu dam peste ‘pestele cel mare”. Bateam toata portiunea cu blinkerul si mergeam apoi in alt loc. La un moment dat eu eram pe o movilita si de acolo dadeam in apa dupa pesti. Cand blinkerul meu a ajuns aproape de mal, am simtit ca m-am agatat. Chiar i-am si spus lui Petre: „Na,  cred ca pot sa-mi iau adio de la montura asta, ca m-am agatat intr-un ciot.” Nu am terminat bine de spus si simt ca „ciotul”meu se misca, dar greu. Ii impartasesc lui Petre impresia. El zice:”Stai cuminte si asteapta sa ajung la tine, ca precis e un peste mai maricel, sa aduc minciogul, sa nu-l scapam.” L-am mai „tras” in sus, cu grija, cu respiratia retinuta, nu care-cumva sa se zbata si sa-l scap. L-am adus cu gura la aer, cum am invatat lectia, mai de demult, ca sa-l ametesc, sa nu se zbata si sa fie mai usor de scos. Ce ciudat! Pestii se comporta invers decat noi oamenii: noi nu putem trai fara aer, ei nu pot trai in aer, adica pe uscat. Deci vine Petre si se apropie de malul inzapezit si abrupt, si mai mult decat mine, si ridicam pestele din undita si din minciog, opintindu-ne, de picam pe spate amandoi. Dar pestele era pe mal, in minciog. Un clean de cca 1 kg,  frumusel, dar nu atat de mare pe cat am crezut noi, emotionati de prima captura a acelei zile. Avea sa fie si singura. Am plecat mai departe, foarte increzatori, desi vantul batea din ce in ce mai rece. Sa fi fost vreo – 10 grade. Ar fi putut sa fie mai cald, februarie fiind deja pe sfarsite. Tot mergand asa din loc in loc, m-am pierdut de Petre. L-am strigat, dar nu mi-a raspuns deoarece nu m-a auzit. Mi-era din ce in ce mai frig. Aveam cheile de la masina la mine, asa ca m-am hotarat sa merg la masina, ca tot nu mai raspundeau pestii la apel . Am urcat de pe malul apei si am vazut ca masina era departe bine. Nu aveam de ales. Am pornit in directia ei. Vantul rece batea din ce in ce mai tare. Simteam ca din clipa in clipa voi ingheta. Am obosit in aceasta lupta cu vantul, dar stiam ca daca ma pun jos, sa ma odihnesc, inghet. Cel putin asa simteam eu, de frig ce-mi era. Paradoxal, pentru ca daca te misti, te incalzesti. La un moment dat a aparut in fata mea o masina si au coborat din ea un client de-al nostru, pescar foarte bun, castigator al catorva premii la concursurile de pescuit, insotit si el de sotia lui. M-am mai incalzit vazandu-i. „Deci mai exista viata pe Pamant, nu m-am pierdut in Antarctica!”, m-am gandit bucuroasa. M-au intrebat ce am facut. Le-am aratat bucuroasa captura. Mai tarziu, cand mi-au revenit „ortacii”, aveam sa aflu ca iar am fost singura care a prins peste, desi ei erau pescari din copilarie si iscusiti. Pentru asta garantez, fiindca i-am insotit de multe ori si am vazut ce stiu si pot. Numai ca eu eram inca pescarita incepatoare si aveam noroc. De fapt a fost prima mea partida de blinkerit. Abia ce mi-a aratat Petre ce miscari am de facut, la inceputul partidei. Norocul incepatoarei! Nu am mai prins asa peste frumos la blinker, de atunci. Bineinteles ca a urmat o saptamana in care am fost racita cobza, dar pana in weekend mi-a mai trecut, si, tusti iar la pescuit! Boala grea pescuitul asta, boala grea!