Arhive pe etichete: Satu Mare

Povestea Generalului Traian Moșoiu: a învins armatele ungurului bolșevic Bella Kun în 1919, eliberând Ardealul, și a ocupat Budapesta… | Cunoaste lumea

http://www.cunoastelumea.ro/povestea-generalului-traian-mosoiu-a-invins-armatele-ungurului-bolsevic-bella-kun-in-1919-eliberand-ardealul-si-a-ocupat-budapesta/

Parcul Romei toamna

Cel mai mare si frumos parc al urbei mele natale, Satu Mare, este Parcul Romei. Odinioara era parc dendrologic, dar nu stiu din ce cauza, majoritatea placutelor indicatoare cu denumirile copacilor, nu mai exista. De-a lungul anilor a suferit si el perioade de neglijare,  alternand cu renovari, mai mult sau mai putin minutioase. In fine, natura e minunata si aici, mai ales toamna. Anul trecut am facut o plimbare la frunze uscate, -cum frumos a zis odata o prietena-  inarmata cu aparatul foto, si iata ce poze am facut:

Această prezentare necesită JavaScript.

Si asa au mai trecut inca o zi frumoasa si cateva clipe de fericire din viata noastra…..

Pe urmele trecutului

Această prezentare necesită JavaScript.

Duminica trecuta am vrut neaparat sa termin povestea cu „Biserici in constructie”. Asa ca, desi obosita dupa o tura pe la Praktiker si Moll in Timisoara, am pornit-o la drum, inarmata cu aparatul de fotografiat. In drumul meu spre biserica de pe str. Stefan cel Mare, am trecut cu tramvaiul prin multe locuri care mi-au trezit amintiri si pe unde nu am mai fost de multi ani. De exemplu parculetul din spatele a ceea ce pe vremuri a fost Abatorul de langa Sala Olimpia. S-a facut foarte frumos. L-au mai amenajat si mi-am amintit ca nasa fetei mele zicea ca vine acolo cu nepotelul. Din pacate acum nu-i voi intalni, ca sunt plecati in vacanta. Am ajuns si indreptul a ceea ce pe vremuri fusese Fabrica de incaltaminte „Banatul”. La intersectia cu bul. Eroilor si am vazut, in treacat, fosta Fabrica „Guban”, unde am lucrat aproape 12 ani. Din pacate, azi s-a transformat in cu totul altceva decat fusese atunci. Am coborat si am fotografiat biserica de pe Stefan cel Mare, apoi am pornit pe jos spre Piata Traian. Aceleasi cladiri darapanate, dupa intersectia cu Pestalozzi, pecare le-am vazut prima data pe vremea studentiei mele, incepand din 1974. Nici reabilitate, nici daramate, dar jalnice, unele chiar nelocuite. Mi-am amintit de strada cu acelasi nume din urbea mea natala, Satu Mare, unde, parca s-au inteles edilii, nu s-a facut nimic. Cladiri de sute de ani, nezugravite de zeci de ani in exterior, cu tencuiala ce cade sau a cazut alocuri, adevarate monumente arhitecturale unele, dar total neglijate. Pacat, mare pacat! Am ajuns si in Piata Traian si…surpriza! Mai erau „Zilele cartierului Fabric”. Multime, miros imbietor de gratare si tocmai se anunta ca va canta un tanar, o voce care promite. Si asa si a fost! De la primele sunete scoase de cantaret, am realizat ca prezentatorul nu a exagerat de loc! Nu am rezistat tentatiei si l-am fotografiat. Apoi au urmat ca tinte ale aparatului foto, biserica din Piata Traian si frumoasa biserica Millenium din Piata Romana. In acompaniamentul orchestrei ce canta melodii populare din Banat, mi-am facut treaba de fotografa amatoare, gandindu-ma cat de dragi mi-au fost totdeauna cantecele acelea. Prima data mi s-au lipit de suflet, auzindu-le la nunta unui prieten din copilarie a lui Petre, care s-a tinut la Caransebes.

Eram nehotarata ce sa fac in continuare: sa merg spre casa, sau in Cartierul Soarelui, unde am locuit inainte de a pleca din Timisoara, ca sa fotografiez biserica de acolo. Am decis sa las pe seama sortii: plec in ce directie vine primul tramvai. Si a venit nr.4, asa ca am calatorit de-a lungul fostei Cai a Buziasului, azi Calea Ioan Vidrighiu, pana la AEM. Am trecut pe langa fosta Fabrica de oxigen, de care ma leaga multe amintiri din studentie. Acolo aveam Laboratorul de Aparate din cadrul Facultatii de Chimie Industriala, pe care am absolvit-o in 1979. Multe, multe amintiri din aceea perioada! Aproape vizavi, fosta Fabrica de detergenti, unde iar am fost in vremea studentiei, si la practica, dar si cu ocazia unor masuratori facute pentru o lucrare la Cercul de Aparate. Am coborat din tramvai si am pornit-o spre bisericuta din Soarelui, pe jos, pe Bul. Iosif  Bulbuca. Iar amintiri multe, din vremea cand locuiam in Soarelui si pe aici mergeam cu masina, dar in sens invers decat mergeam acum, spre iesirea din oras, la Timis, la pescuit si scalda. Doamne ce vremuri frumoase! Vorba cantecului: ce n-as da sa pot intoarce timpul! Dar nu se poate! Fiecare etapa a vietii cu partile ei frumoase sau nu, trebuie sa trecem prin ea.

Nu am mai fost s-o vad bisericuta de aproape , de cand s-a terminat de construit. E frumoasa si langa s-a facut si o fantana cu apa de baut foarte buna. De acolo m-au purtat pasii pana la blocul unde am locuit, pe Aleea Rachetei, cum se numea atunci. Am fost si fericiti si nu prea, in cei 7 ani cat am locuit acolo. Asta e viata: zilele innorate sunt succedata de cele senine. Am mai facut cativa pasi si am ajuns la Bila. Cateva cumparaturi in graba, fiindca afara ameninta o ploaie destul de serios si din nou pe drum. Am trecut prin fata Spitalului Judetean si mi-am amintit franturi din urata patanie care aproape ca l-a costat viata pe Petre. Numai ce ne-am casatorit, de o saptamana, ca s-a internat la spital, la insistentele soacrei mele. Desi medicul sustinea contrariul, soacra-mea nu si nu, ca Petre are apendicita si trebuie operat. In timpul operatiei a facut o infectie si s-a ales cu o peritonita, fiind nevoie de o a doua operatie. Era sa moara. A stat 5 saptamani si jumatate in spital. Asta a fost luna noastra de miere. Cand a iesit din spital, abia a urcat la etajul 1, unde locuiam. Dar sa revin. De cate ori trec pe langa gardul de langa spital, nu pot sa nu-mi amintesc ca in seara dinaintea operatiei, l-am vizitat pe Petre si eram afara, el in curtea spitalului, eu de partea cealalta a gardului. A trecut medicul care urma sa-l opereze si mi-a spus inca o data: „Nu are apendicita”. Dar eu nu am indraznit si nici Petre, sa trecem peste ce ne zisese mama lui, dar nici medicul. Ar fi trebuit sa-l iau acasa si sa mai facem investigatii si pe la alti medici. S-a dovedit mai tarziu ca durerile lui de spate, care radiau in fata, au aparut din cauza discopatiei lombare, care era la debut. De cate ori nu am regretat ca am fost cuminte si ascultatoare! De mi-as fi ascultat mai mult instinctul, altfel ar fi decurs viata mea! Numai ca… Se zice ca „Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”, asa ca…

In cele din urma am ajuns si la destinatie, rupta de oboseala, coplesita de amintiri, dar multumita ca in sfarsit aveam fotografiile mult ravnite si am scris „Biserici in constructie”, articolul meu anterior.

Biserici in constructie

Această prezentare necesită JavaScript.

Ciudat, foarte ciudat! Ne-am mutat de doua ori pana acum si am tot nimerit sa apartinem de biserici in constructie. Aceasta din prima fotografie este ultima, pana acum. Cand ne-am mutat in urbea mea natala, Satu Mare, era doar fundatia si portiunea de la baza, in care se tineau si se mai tin si acum slujbele. Se apropie de finalizare, si se pare ca si de aici voi pleca, nu peste mult timp. Cel putin asa sper.
Prima biserica in constructie din viata mea a fost cea de la intersectia strazilor Gloria cu Stefan cel Mare, in Timisoara. Fiica mea era mica, doar de cateva luni, cand, intalnind o vecina, din vorba in vorba am aflat de acesta prima biserica. Traversam o perioada mai dificila din viata si vecina mi-a amintit de dreapta credinta si m-a indemnat sa merg acolo, fiind cea mai apropiata de locul unde stateam.Mi-a placut ideea si pentru ca puteam sa merg si cu fie-mea  cu caruciorul. Din pacate strada Gloriei ce trebuia s-o strabat, era sparta si neasfaltata, dar si locuita, in casele darapanate, de tigani. Mi-era cam frica, dar m-a pazit Cel de Sus, stiind ca merg la casa Lui. Si, ca de obicei cand merg la biserica, ma intorceam cu sufletul impacat si usurat. Azi am vizitat-o, aflandu-ma in Timisoara.

A doua biserica in constructie am intalnit-o cand ne-am mutat la „casa mare”cum ii zicea Dora. De fapt era doar un apartament cu doua camere. Dora mea era mica, de vreo 2 ani si jumatate. Ei i se parea mare, fata de garsoniera unde am stat. 🙂

Si din nou am mers duminicile in casa Domnului. Cartierul era destul de mare si credinciosi destui, asa ca, de unde initial fusese doar o bisericuta improvizata, din lemn, s-a construit, in timp, din donatii mai mult, cred, si micuta dar frumoasa biserica din imagine.

Sunt convinsa ca exista un mesaj in aceasta coincidenta, de a ne muta noi de fiecare data in apropiere de biserici in constructie. Probabil ca si noi avem ceva de „construit” in acea zona. Si noi, alaturi de ceilalti oameni, rude, prieteni, vecini. In fiecare zi punem si noi cate o caramida la constructia vietii noastre si a celor din jur, asemeni celor care ridica aceste minunate locase de cult. Cred ca acesta este mesajul.

Plimbarea de seara

Această prezentare necesită JavaScript.

E sambata seara tarziu. Cu putin timp in urma am iesit la o mica plimbare, dupa ce s-a mai lasat caldura. Digul si malul Somesului e aproape de blocul in care locuiesc, asa ca repede ajung la…locul faptei. 🙂 E o zona frumoasa, plina de romantism. Nu numai lunca Somesului o face sa fie asa, desi contribuie din plin, ci si spatiile verzi dintre blocuri, impodobite de oameni iubitori de natura si frumos, cu flori de tot felul si pomi fructiferi. Dar sa revin. Ai mei fiind care pe unde, m-am pornit singura la plimbare. Nu bine am urcat pe dig ca natura mi-a oferit destule motive de incantare. Desi nu am prins momentul cand soarele apune la orizont, am zarit in curand luna si niste nori frumos conturati si colorati. Digul este locul de plimbare a celor din cartierul meu, situat la marginea de vest a orasului meu natal, Satu Mare. Am intalnit multe persoane iesite la aer, dupa ce arsita zilei s-a mai domolit. Erau tineri tinandu-se de mana, sau stand pe cate o banca, povestind sau sarutandu-se. Mai incolo o pereche, el si ea, cu copilul in carucior, sedeau pe o alta banca, povestind. Jos, intre dig si malul Somesului, trei catei harjonindu-se, in timp ce stapanii povesteau vrute si nevrute. Un hamait de catel mi-a mutat privirea de partea cealalta a digului. Un catel fugarea o pisica ce facea salturi gratioase, neparand de loc speriata, mai curand amuzata. Din fata venea un grup de tineri cu biciclete, iesiti si ei la plimbare. Apoi fete cu role, ce mi-au amintit de fiica mea, mare amatoare si ea de plimbari cu rolele. Inca inainte de a urca digul, un miros placut de iarba proaspat cosita m-a incantat. Am urcat cele cateva trepte pana pe dig si, intr-adevar, spatiul de vreo 50 de metri dintre dig si malul apei era umplut de iarba cosita, asezata in siruri paralele cu digul. Am inspirat adanc, incantata de priveliste si parfum. Am facut repede cateva poze. Dupa cativa pasi am intalnit o pereche ce venea inspre mine si, inaintea lor, catelul lor, un pui de pug, urat dar dragut, in acelasi timp. „Tot ce e mic e dragut”a zis soacra mea odata si a avut dreptate. Am mers pana la capul podului Golescu, pentru a face cat mai lunga plimbarea. De fapt am mers in pas accelerat, pentru ca asa-mi place mie si si pentru ca era tarziu bine deja. Urma sa se intunece. La intoarcere, alta „minunatie”: o pisica sarea gratios dupa…fluturi? 🙂 prin iarba inalta care n-apucase sa fie tunsa. M-am oprit in dreptul bisericii romano-catolice, sa mai fac niste poze, cu clopotnita iluminata si luna ce-si trimitea spre pamant lumina, de pe cerul din ce in ce mai intunecat. Mai cativa pasi si am ajuns acasa, incantata de tot ce am vazut si racorita putin. Azi a fost o zi calda de vara, ultima zi a lunii iunie.

Inceput de aprilie 2012

Această prezentare necesită JavaScript.

De cateva zile s-a incalzit treptat. Primavara se instaleaza, incet, dar sigur, si in orasul meu natal. Satu Mare fiind mai la nordul tarii, natura isi revine la viata mai tarziu. Totusi, inca de la iesirea din bloc, m-au intampinat, zambarete, in soarele tot mai cald, florile specifice lunii aprilie:primule, zambile, narcise, chiar si cateva tufe de toporasi. Mai incolo arbori si arbusti infloriti. Am luat aparatul foto la mine si am surprins cateva „colturi”de rai, in drumul meu. A fost o plimbare mai lunga, din dorinta de a imortaliza si primavara din acest an. Sau, macar cateva crampeie. Pornind de la mine, am ajuns la Spitalul Nou. Inclusiv in curtea interioara a policlinicii de langa, natura isi imbraca straiele de primavara: magnolia a inflorit! 🙂 De acolo, pe podul Golescu am traversat Somesul. Mergand pe cel mai scurt drum, adica pe dig, am ajuns in Centrul nou. Am intalnit mai multe grupe de copii, aflati in oras la plimbare, cu doamna educatoare sau invatatoare. Am primit de la o copilita, inca aflata la gradinita, un mic arbore de carton, pe care scria: salvati natura! SOS! Pamantul!…etc. Cativa purtau sorturi verzi si erau toti foarte draguti. Din pacate totul s-a derulat asa de repede si nu am avut aparatul pregatit, asa ca i-am pozat doar din spate. In Centrul nou, langa magazinul Somesul ( la care tot imi vine sa-i zic si acum Bega, dupa numele magazinului similar din Timisoara– deh, aici sunt doar de 8 ani si jumatate, Bega o cunosteam de 29 de ani! 🙂 ) am gasit magnolii inflorite. Mergand mai departe, cateva vrabiute foarte galagioase, mi-au atras atentia. Ori se certau pentru vreo coaja de paine, ori pentru vreo…vrabiuta mai aratoasa, nu m-am dumirit, dar faceau un taraboi de mai mare hazul. Cateva tarabe se insirau putin mai incolo, cu fel de fel. Alta clasa de copii stateau la soare si se jucau, in apropiere. Mergand apoi pe Aleea Coposu, am ajuns si in Centrul vechi. Acolo, traversand parcul, am mai facut cateva poze cu rondouri de flori proaspat amenajate si magnoliul alb, care l-am zarit inca de saptamana trecuta si vroiam neaparat sa-l fotografiez. Mai incolo, ajungand pe Corso, am vazut ca s-au amenajat deja terasele si chiar erau cateva persoane care savurau atat soarele bland cat si cate ceva din pahare, inclusiv din pahare cu umbrelute 🙂 Prin vitrine au aparut hainele de vara si…un cosulet cu oua de Pasti. Doar vine iepurasul in curand, nu? 🙂 Drumul meu a continuat pe strada Horea, unde am locuit pana la varsta de 16 ani. Am fotografiat si Covrigaria de vizavi de teatru, „obiectiv” ce nu-l scap din vedere, ori de cate ori am drum pe acolo. Nu de alta, dar fac niste covrigi cu sare…mmmm!!! o minunatie 🙂 Am intrat apoi in curtea unde era blocul in care am locuit si am facut si acolo cateva poze. Curtea interioara a fost frumos amenajata. Cateva firme isi au sediul acolo. Si, cam asta a fost de pozat… In rest, pe strada unde stau ai mei parinti, din nou s-au taiat de tot crengile copacilor, de le-a ramas doar trunchiul, desi si anul trecut au facut-o. Nu inteleg, chiar vor sa vaduveasca orasul de sursa de oxigen pe care o produc frunzele? De cativa ani, 2-3, am observat un exagerat exces de zel din partea firmei care are sarcina amenajarii spatiilor verzi din oras: taie in totalitate crengile copacilor, in tot orasul. Si nimeni nu-i impiedica!!! Vor sa trasforme si acest oras intr-o Sahara??? Toata lumea e revoltata, lumea care cat de cat intelege importanta acestui fapt, dar nimeni nu ia nici o masura!!! In timp ce copilasii de la gradi sunt pusi sa fabrice si sa imparta fluturasi cu” Salvati natura”, cei mari o distrug, „intr-o veselie” 😦  Intr-un tarziu, dupa inca cativa kilometri parcursi pe jos si cu autobusul, am ajuns acasa, la coltul meu de verdeata de pe pervazul geamului de la bucatarie 🙂 Si asta a fost plimbarea mea din 5 aprilie 2012. Salutare! 🙂

Mama lui Teo

Cand ne-am mutat in urbea mea natala, in toamna lui 2003, copilita mea avea aproape 10 ani. Bineinteles ca isi dorea compania altor copii de varsta ei. Dar in toamna aceea vremea rea s-a instalat foarte repede, si a impiedicat-o sa iasa, in cautare de copii si joaca. A venit si iarna, a mai si racit de cateva ori, si tot nu avea prieteni. A descoperit ca doi colegi, o fata si un baiat, locuiau cu noi in cartier, destul de aproape. Cu baiatul, care statea si mai aproape, au ramas prieteni si in ziua de azi, in ciuda faptului ca in anul urmator s-a mutat in Italia, cu parintii. Bunicii i-au ramas aici si in vacante venea si vine si neaparat o cauta pe Teo(asa i-au zis colegii totdeauna fiicei mele, nu am reusit sa-i conving ca diminutivul de la Teodora e Tea sau Thea). A venit si primavara si, in putinul timp liber ce-l avea, copilita mea studioasa si ambitioasa, s-ar fi jucat afara, dar nu-i cunostea inca pe copii si, fiind si foarte timida(oare cu cine o fi semanand?:)) )statea bosumflata in camera mare. Eu am iesit in balcon sa intind un lichean de rufe tocmai scoase din masina. La un moment dat, la etajul IV al blocului de vizavi, am vazut o copilita cam de varsta fiicei mele, stand in balcon si privind la copiii ce se jucau jos, intre blocuri. Si numai ce-mi veni mie o idee si am strigat-o si i-am spus ca si eu am o fetita de varsta ei si daca vrea sa se joace cu ea. Probabil m-a auzit si mama ei, ca a iesit in balcon si i-am repetat invitatia. La scurt timp fetele s-au intalnit in curte, s-au cunoscut si a inceput sa se infiripe intre ele o frumoasa prietenie, care mai dureaza si azi, in ciuda anilor si a faptului ca ei s-au mutat in Belgia, unde parintii si-au gasit de lucru si s-au aranjat, mai bine decat aici. Tocmai la inceputurile prieteniei lor, Moni, (asa o cheama pe fetita de atunci), a vrut sa ma intrebe, cu alta ocazie de Dora, noi amandoua fiind in balcoanele noastre. Nestiind numele nostru de familie, m-a strigat: „Mama lui Teo, o lasati pe Teo afara in curte?”:)) Si asa mi-a ramas numele: mama lui Teo. Adineaori am fost iar in balcon si aud deodata ca sunt strigata asa. Ridic privirea si o vad pe Moni cu parintii, zambindu-mi. Au venit acasa de sarbatori, ca majoritatea celor plecati la lucru in strainatate. Revenind la prima lor intalnire, pentru ambele fetite a fost binevenita intermedierea mea spontana, ca asa au avut curaj sa coboare si sa se imprieteneasca si cu ceilalti copii de aici. Si-mi era mai mare dragul sa-i privesc cum se joaca. Eu ieseam in balcon sa fumez cate o tigara si ma uitam fericita cum se joaca. A trecut o vreme si Dora mea, influentata de Moni care era eleva la Scoala de Arte, a vrut sa invete sa cante la chitara si pana sa-i cumparam, a primit una imprumut de la Moni.  Vietile lor s-au impletit armonios si au ramas prietene. Se intalnesc cand vin ei acasa, mai converseaza pe mess. Anii trec si eu am ramas si voi fi totdeauna”mama lui Teo”.

„Urseletul” satmarean

Această prezentare necesită JavaScript.

L-am descoperit dupa vreo 2-3 ani ca ne-am mutat in „urbea mea natala”. Ne cautam cu disperare un loc cat mai apropiat ca aspect cu cel ce am fost obligati de uneori necrutatoarea soarta sa-l parasim: Urseni, jud. Timis. Adica doream sa fie cat mai aproape, sa fie si o apa curgatoare nu prea adanca, unde sa ne balacim si sa gasim si un pic de umbra naturala, adica ceva copaci. Asa ne placea noua sa ne petrecem clipele libere, evadand in mijlocul naturii. Vara era foarte important sa avem unde sa mergem si la baie. Nu ne placeau strandurile supraaglomerate, superscumpe si surse de infectii de tot felul. Desi in ultimii ani ca am stat la Timisoara, ziarele zvoneau de zor cat de poluate erau apele curgatoare din zona, „adevarate focare de infectie”, noi nu am patit niciodata nimic. Doar ne-am mai racorit de arsita verii.

Pana sa descoperim Martinestiul, am mai fost in cateva locuri in apropiere, dar loc la umbra era mai departe de malul apei si, noua ne trebuia si sa se poata si pescui, cat de cat cu sanse de a prinde ceva pesti. Macar iluzia unor capturi sa existe ! :)) ( Nici nu suntem pretentiosi, nu-i asa?)

Mai ales de balaceala ne trebuia, cu apa nu prea adanca. Vara daca nu ploua mai mult timp, exista o portiune destul de lata unde nu e adanca apa, asa ca ne convenea de Martinesti si din acest punct de vedere. Pana sa-l gasim, eu cel putin, am suferit de arsita verii. Ma simteam ca pestele pe uscat. Ma obisnuisem cu baile din Timis, la Albina, Cheveres, si, in ultima vreme, la Urseni. Odata un vecin de-al socrilor mei, cand m-am plans ca nu avem bani sa mergem la mare, mi-a raspuns:”-De ce-ti trebuie mare, cand voi una-doua sunteti afara la Timis?” Asa si era. Nisipul de pe plajele de la Timis si din apa, ne dadea senzatia ca suntem la mare. Doar orizontul era limitat, nu infinit, ca la mare. Nu e totuna! Si briza marii? Si apa sarata, care te vindeca de multe, fara macar sa-ti dai seama cat de recunoscator ar trebui sa-i fii? Odata am mers la mare si ma julisem inaite. Cand am intrat in apa, m-a usturat foarte tare rana, dar s-a vindecat uimitor de repede, fata de alte dati. Orisicat de tare m-a usturat, tot am intrat in apa de n ori! Doar ca ieseam mai repede, totusi. :))  Oricum, nu-mi place sa stau cu orele in apa, spre deosebire de ai mei, care uitau sa mai iasa. Prefer sa intru mai des.

Dar sa revin la „Ursuletzu”. Nu mai rabdam atata privare de la baie-baie, asa ca, intr-o vara s-a pornit Petre cu bicicleta, pe malul Somesului, pentru ca sa descopere un nou Urseni. Si, nici nu dupa mult timp, a venit acasa triumfator. „L-am gasit! E mai aproape, doar la 8 km.”. Ne-am imbarcat in masina si ne-am dus sa-l vedem. A fost „dragoste la prima vedere”. Atat de mult seamana cu Urseni-ul, incredibil! In afara de numele localitatii (Urseni-Martinesti, ambele de la mos Martin provenientza), pana si drumul este foarte asemanator: la cativa kilometrii dupa Satu Mare, se vireaza la dreapta. Urmeaza localitatea, drumul serpuind prin ea, la fel ca la Urseni, tot spre stanga (noi mergeam pe langa balta de la Urseni spre dig), pana ajungem sa urcam si aici digul.

De pe dig e o priveliste frumoasa. Se vad si muntii in stanga, in departare. Pe malul Somesului sunt salcii batrane, care-si ofera generos umbra. Vara e destul de aglomerat, ca la Urseni. Pana si nelipsita cireada de vaci paste in apropiere, cu dezavantajele de rigoare, pentru strainii dornici doar de racorire. In ultimii ani i-am dus si pe parintii mei de 1 Mai, cand isi aniverseaza ei casatoria. Sunt cateva tufe de liliac si de soc, aproape de mal, spre deliciul nostru. Totdeauna am adus si acasa. Asa ca ieri am „evadat” la Martinesti. Doar ca ploia ne-a gonit repede. Ce nu-mi place e faptul ca Dora noastra nu mai vrea sa vina afara cu noi. Am vrut s-o chem pe o fosta colega si prietena din copilarie, dar, pentru ca din nou ne-am „intins” si s-a facut 4 fara 20 cand am plecat de acasa si nici nu am anuntat-o din timp, am mers doar noi doi, again. La un moment dat Petre s-a dus la baie in Somes si iar a uitat sa revina. S-a intors doar cand au dat primii stropi de ploaie. Si mi-e o ciuda pe el! Chiar daca apa inca e rece, tot as fi vrut sa ma balacesc si eu! Cred ca am fost ratza intr-o alta viata!:))

Asa ca, pana una alta, trebuie sa ne multumim cu „Ursuletzul”satmarean. De cate ori am avut ocazia, am mers macar pentru 2-3 ore si la Timis. Unele locuri s-au schimbat. E si normal! Din 2003 pana acum a trecut ceva vreme! Apa din Timis e mai adanca acum. Am inteles ca s-au facut cateva baraje, mai jos de Sag. Pentru pestii care urcau in primavara ca sa depuna icre, sigur nu a fost o „miscare” inspirata. Mi-am propus sa nu ma mai framant pentru lucruri pe care si asa nu le pot schimba. La locul si  momentul potrivit insa, nu voi ezita sa iau atitudine, asa cum am facut-o si de alte dati, indiferent de „consecinte”.

Asta a fost povestea cu „ursuletzul” local.