Impresii de la mare

Litoral

Azi cand am intrat in apa marii, nu am mai avut impresia ca sunt intampinata cu o imbratisare calda. E mai invalurita, mai rece, dar tot o iubesc. O voi iubi vesnic. Prognoza meteo nu e incurajatoare pentru zilele urmatoare. Dar nu prea imi pasa. Si asa aveam de gand sa-mi mai astern din ganduri, amintiri, impresii, pe aceasta „coala” de net. Locuim intr-un hotel cu nume semnificativ:Cupidon. Numele nu are de fapt importanta. Si initial am vrut sa stau la hotelul de langa, Fortuna, dar inca si la ora aceasta este in renovari. Singurul lucru ce ma deranjeaza este ca nu are balcon, unde visam sa stau si sa scriu. In rest are toate dotarile necesare unei mini-vacante, inclusiv frigi si TV. E minunat sa ma pot odihni, in sfarsit. Pe plaja mi-am luat ca sa citesc o carte ” Climate” de Andre Maurois. Desi imi place, nu reusesc s-o citesc. Acum macar citesc o pagina, doua, zilnic. :)) Am inceput-o de cateva luni si tot la faza asta sunt. Imi place foarte mult de Odile. As fi vrut sa fiu ca ea. Nu stiu de ce, totdeauna as fi vrut sa fiu altcineva, nu cine si cum sunt. (Sunt „bruiata” la ora asta de catre cineva care mi-a pus „Sing, sing, sing” by Benny Goodman) :)) Sa revin: deci nu sunt ce si cum as fi vrut. O mare problema a tagmei romanticilor: nemultumirea de sine. :))

Revenind la vacanta acestui an, am ajuns sa nu mai intreb la iesirea din hotel: „Si noi incotro o luam acum?”, cum am facut ieri si alaltaieri. Parca aveam simtul orientarii, sau doar aveam, candva, undeva? :)) Ieri seara am venit singura de pe plaja, fara sa ma ratacesc. Ce realizare, nu ? Azi dimineata am zis sa mergem pe un alt traseu spre mare si am recunoscut portiuni de drum ce le faceam prin 2000, cand am fost la mare cu mami si Dodi. Pe la pranz, venind de la plaja, iar am vrut in recunoastere. Incep sa-mi revin la vechea „forma”, de „cercetasa” :)) Statiunea arata bine. Totul pare nou si functional. Hotelul nostru e aproape de ceea ce era hotel Europa, acum Ana Aslan Spa Center. Vile si hoteluri bine intretinute, o multime de locuri unde poti servi masa, magazine si tarabe cu de toate la tot pasul. Preturile la alimente in schimb sunt cam ridicate. In fine, de toate, pentru aproape toate buzunarele. Am aflat ca functioneaza inclusiv vechiul „Ghiol”. Vizavi, aproape, este si o gradina de vara de cinema, unde, azi cand am trecut pe acolo, cineva lipea afise pe avizier. Deci e functional. Pe vremuri, cand am mai fost la mare, am prins un festival de teatru la Mamaia. Am fost in fiecare seara la spectacole, cu marii nostri actori. Una din piesele vazute „pe viu” a fost „Tache, Ianche si Cadar”, in distributia aceea celebra cu Radu Beligan, Gheorghe Dinica si Marin Moraru. Ce vremuri! Toate trec, si bune si rele! Azi nu ne mai permitem asa iesiri, chiar daca ar fi. E bine totusi ca am ajuns pana aici!  Ce ne mai aduce viitorul? Vom trai si vom vedea! Gata! Pauza de masa!

De ce, Doamne, de ce?

Image via Wikipedia

Multa lume ne-a intrebat si ne mai intreaba si azi, de ce am renuntat la Timisoara si ne-am mutat la Satu Mare. Chiar si eu m-am intrebat dupa aceea, mai bine zis l-am intrebat pe Doamne-Doamne, printre lacrimi, torturata de dorul de Timisoara, de orasul in sine, de dorul de rudele ramase acolo, de viata noastra de ingineri deveniti de bunavoie comercianti de articole de pescuit, de clientii-prieteni, etc. Pana si de locurile de pescuit mi s-a facut asa un dor, la un moment dat, incat am inceput sa plang. Eram singura in bucatarie intr-o zi, si din senin au inceput sa mi se deruleze in memorie locurile unde am fost la pescuit si scalda, vara: langa Albina, Urseni (pentru baie acolo am mers in ultimii ani inainte de a ne muta), Parta, Cheveres, Remetea, Cruceni, Sag, etc. Si am inceput sa plang si sa intreb: „De ce Doamne, de ce?” Cu trecerea anilor, incet-incet a venit si resemnarea si au venit si raspunsurile, cred ca tot de la cel intrebat. Am inceput sa inteleg ca aici, in orasul meu natal, am „schimbat” putin viata celor cu care am intrat in contact. Am inteles ca si de aceea a trebuit sa facem acel gest disperat de a ne muta aici, gest care ne-a schimbat viata radical. Care viata, in ultima perioada petrecuta la Timisoara, devenise imposibila. Mica noastra afacere, in plin sezon, mergea ca melcul, mai rau nici nu se putea. Am realizat dupa aceea de ce. Cineva, dintre”binevoitorii”nostri, lansase zvonul ca am inchis magazinul, cu mult inainte de a-l inchide efectiv. Magazine cu acelasi profil fiind destule in oras, clientii nostri nu s-au mai ostenit sa vina sa vada daca e asa sau nu. Chiria pentru spatiul unde aveam magazinul, ne-o dublase inca din iarna proprietarul. Degeaba am cautat alte spatii unde sa ne mutam, lui Petrica nu i-a convenit niciunul. Numai nu intelegea in ce situatie disperata suntem! Valoarea vanzarilor era egala cu cea a chiriei! In loc sa facem atat profit  incat sa acoperim cheltuielile firmei! Am incercat sa cumparam un spatiu. Cel mai ieftin si situat in apropiere, pentru ca si asta conta, vadul deja format, costa 15.000 euro. De la banci nu se dadeau imprumuturi decat pentru o perioada de un an. Intr-un an nu puteam rambursa creditul. Nu producea atata banet „afacerea vietii noastre”. Am incercat de la parinti sa luam imprumut, dar nu aveau suficienti bani pentru ca sa ne ajute. Din noiembrie 2002, cand ne-a anuntat patronul de noua valoare a chiriei, ne-am framantat mult si ne-am ciorovait mult, dar degeaba. Paradoxal, in lunile de primavara, magazinul a mers inca nesperat de bine. Si acum ma gandesc inca la o persoana care ar fi putut sa lanseze acel zvon „ucigas”: fostul nostru colaborator, deoarece am refuzat sa mai lucram cu el ca si colaboratori, unde ne platea un comision foarte mic. Nu ar fi fost de prima data ca facea un asemenea gest. La fel a procedat si cu un alt”amic”. In momentul cand acela s-a „razvratit”, l-a falimentat. A fost in stare sa vanda sub pretul de achizitie, pana l-a terminat. Amicul acesta era unul din oamenii cu care si-a cladit firma, care, in cealalta parte a tarii, i-a facut reteaua de distributie. Pentru ca in Banat, incepand de la Arad si pana la Drobeta Turnu Severin, apoi de la Jimbolia si pana la Resita, noi i-am fost deschizatori de drum. Petre a fost cel care a cutreierat Banatul si i-a gasit clienti pentru vanzari en-gros, firme cu care am colaborat ani de-a randul. Nu ne-a fost de loc usor, mai ales ca aparuse si minunea mica de fie-mea, cand nu mai speram, la noua ani dupa ce ne-am casatorit. Asa ca eu eram la magazin de serviciu singura, iar Petre pe drumuri. Si atunci inca nu erau atatea magazine de acest profil, dar pescari erau destui si nu eram decat eu, de dimineata pana dupa masa, ca sa-i servesc. Dar au uitat toti, sau cel putin in vara lui 2003 asa parea.

Dar sa revin. De Pasti, in 2003, am venit la ai mei la Satu Mare. Bineinteles ca a doua zi de Pasti, deja era „traditie”-daca poti sa numesti asa ceva traditie, cand faci a doua oara in viata acelasi lucru, in acelasi circumstante- ne-am dus la pescuit cu Cipi si familia lui. De data asta am mers la Dabolt, langa granita cu Ucraina. Un loc cu un peisaj splendid. Am avut noroc si vremea a tinut cu noi, in final, pentru ca de dimineata a fost urat, chiar a plouat. Noi eram pregatiti pentru orice, oricum. Si, in timp ce stateam cu Cipi pe malul baltii, asteptand sa muste pestii, ne-am pus pe povestit. Asa am ajuns sa-i spun in ce situatie grea eram din cauza chiriei, desi atunci inca mai faceam fata situatiei. Tatal lui Cipi, un om cu destul de multe relatii in oras, ne-a propus sa ne mutam la Satu Mare, promitand ca ne ajuta si el sa ne gasim serviciu. In Timisoara cautam deja de ani de zile, dar fiind mai in varsta de 35 ani, cum s-a lansat”moda”, nu reusisem nici unul, nici cu relatii si „pile”. Probabil ca se gandeau ca suntem niste nehaliti de nu ne ajunge sa traim doar din magazin. Eu am fost foarte bulversata de aceasta oferta. M-am agatat de ea ca inecatul de firul de pai, inca de atunci. Realizam ca si daca magazinul ar fi mers bine, ca si pana atunci, nu aveam cum sa facem fata chiriei. Din pacate, doar eu facusem calcule si desi i le-am aratat „partenerului”meu, nu vroia sa accepte realitatea. Nu voia nici sa actioneze in vreun fel sa iesim la liman. Si abia dupa aceea a venit vara aceea dezastruoasa, cand ziua se incheia cu vanzari la nivelul zilelor de iarna, degeaba aveam de toate in magazin: undite, mulinete, fire, accesorii de tot felul si de la firme diferite, pentru toate buzunarele.  Nici perioadele cand erau in concediu colegii de breasla, nu au mai fost mai „productive”, la fel cum au fost in ceilalti ani. Nici vorba. Parca nici nu existam. Asa ca, la inceput de august, cu ocazia unei iesiri la pescuit-scalda la Cheveres, eu le-am expus situatia, lui Petre si fiicei noastre: trebuia sa ne mutam in singurul loc unde aveam o promisiune de supravietuire, la Satu Mare. Este fantastic cum i se intiparesc omului in memorie unele amanunte din momente cruciale din viata lui: imi amintesc de perioada zilei dupa-amiaza, locul cam lipsit de vegetatie, unde eram cand le-am facut propunerea. Imi amintesc si ca am intalnit acolo pe niste prieteni, sot – sotie, care, de cand el a facut infarct si era pensionat de boala, pescar inrait fiind, isi facuse pe malul Timisului  la Cheveres, o a doua casa. De fapt era o adevarata „fortareata”, formata din corturi si cele necesare pentru o tabara de vara. Asa ca am „pledat” pentru schimbare. Si, parca era dinainte hotarat, toate evenimentele ulterioare s-au derulat cu o viteza uluitoare, pana am inchis magazinul, am scapat de marfa, am vandut apartamentul in Timisoara si ne-am cumparat altul in Satu Mare, l-am dotat cu centrala termica, ne-am adus lucrusoarele din Timisoara. Si, la sfarsit de septembrie, eram instalati in noua locuinta, noua viata. Din 20 august, cand am inchis „Lanseta”, intr-o luna si jumatate. „Maktub!”

Where I live now

Unele vise se implinesc, cel putin partial. Locuiesc la 100-150m de malul Somesului. Pentru noi, doi pescari inraiti,  a fost o mana ceresca, acest apartament atat de aproape de apa. Si mai spatios decat precedentele. Deci, iata-ne aproape de apa. Cat mai repede posibil am investigat locurile de pescuit si le-am exploatat, atat cat s-a putut. Asta s-a intamplat mai incolo, in primavara, pentru ca atunci cand ne-am mutat aici, in septembrie 2003, am avut parte de o toamna rece si mohorata, venita mult mai devreme decat am fi dorit.

Totdeauna mi-au placut toamnele lungi si frumoase. Mai doream sa stau cat mai mult afara. Si natura mi se pare foarte frumoasa toamna, cu simfonia ei de culori. Si nu mai sunt caldurile acelea mari, din vara. Pacat ca se intuneca prea repede. As fi stat la infinit la pescuit.

Si din punct de vedere al capturilor e benefica toamna: se mai racoreste si pestii se pun in miscare si pentru a se „aproviziona”pentru iarna ce vine. Vremea urata inca nu ma impiedica sa-l insotesc pe Petre la pescuit. Dar acum era vorba de Somesul cu maluri inalte si abrupte, ceea ce mie niciodata nu mi-a placut. Preferam sa am macar o mica platforma unde sa-mi depozitez cele necesare, „jucariile” mele de pescuit, o galetica pentru eventualele capturi, haine, mancare, etc. Totdeauna adunam atatea de dus afara, de parca ne mutam. Cand era Dora mica venea cu noi si trebuia sa-i ducem si caruciorul de papusi, afara cu noi. De fapt, ieseam pentru cateva ore la „terorizat”pestii. Si apoi, doream sa am acces cat mai usor la apa, ca daca, intamplator, pur si simplu intamplator, se nimerea „sa se sinucida vreun peste din dragoste neimpartasita” cel putin asa spunea Petre cand prindeam si eu vreun peste mai maricel, sa pot sa-l scot si singura. De obicei Petre mergea mai incolo, eventual si mai mult, de nici nu ma auzea daca strigam:”Haide tati ca e mare!”. Asa ca trebuia sa ma descurc.

Primavara care a urmat, apoi vara, am mers in „expeditii de descoperire a locurilor bune de pescuit”. Cam singuri, pentru ca singurul nostru prieten pescar, la aceea vreme, era amator de pescuit la balti, ori noua ne placea mai mult la ape curgatoare. Aveam mai multe sanse sa prindem pesti in scurt timp si o varietate mai mare, nefiind nici asa plin de lume pe malul unei ape curgatoare. Relativ. Pentru ca pe vremea cand locuiam la Timisoara, cand mergeam la pescuit la Timis, langa Albina sau Dragsina, abia gaseam un loc liber. Mai ales ca lumea venea si la baie sau gratare, nu numai pentru pescuit.

Anul acela asa, in urmatorii la fel, de am ajuns sa cunoastem mai multe locuri de pescuit decat cei care stau de-o viata in Satu Mare.

Ce imi mai place aici este ca e aproape lunca Somesului si sunt foarte multe pasarele ce se cuibaresc aici, chair si in copacii dintre blocuri, de ne incanta cu trilurile lor, din primavara si pina in toamna. Iarna doar vrabiutele ne mai amintesc ca exista si pasarele pe Pamant.

In anul acesta in schimb, nu stiu cum va fi pentru ca „inteligentii” de la Florisal au taiat crengile de la 90%din copacii din cartier. Au lasat doar trunchiurile, fara crengi. E un adevarat genocid si la adresa noastra, a locuitorilor cartierului, dar si al orasului, la urma urmei. Apartamentul nostru este situat pe ambele parti ale blocului. Pe partea unde avem bucataria, aveam la geam un pomisor, ce facea niste flori splendide, ciclam. Si pe asta mi l-au ciuntit. A ramas doar trunchiul, gol. Crengile se refac abia in cativa ani. Si pana atunci, unde isi vor face cuibul pasarelele si cine imi va canta la geam triluri multe? Dar aerul cum va fi, fara sursa enorma de oxigen ce o produceau frunzele si pe care au decimat-o, sub pretextul „curateniei”? Deci, deocamdata, this is the place where I live.