Timisoara 20 mai 2011

Timişoara, Romania, the Orthodox Cathedral in ...

Image via Wikipedia

Azi fiind a doua zi ca suntem cu Dora la apartament in Timisoara, am pornit-o de dimineata spre parculetul  din apropiere. Stiam ca e unul, dar, spre surprinderea mea, am descoperit ca e foarte aproape:150-200m si e foarte frumos, asa cum mi-l aminteam. Aici e si Liceul de Chimie. Am mai fost pe aici, dar nu mai tineam minte cat de aproape e. De fapt, unde nu e frumoasa natura, acum, in perioada asta a anului? E multa verdeata in zona asta si e destul de liniste. E aproape si piata din Girocului, dotata cu tot felul de magazine. Si mijloacele de transport sunt aproape: tramvaiul, trolee. Intr-un cuvant, sunt incantata de apartament. Nu am mai fost de cand l-am cumparat, din decembrie 2007. Cand m-am intors cu cumparaturile, Dora-pusi a venit c-o idee salvatoare pentru ziua mea de azi: sa merg cu ea la cumparaturi. Si iar ne-am „rupt”picioarele, luand orasul de la un capat la altul, incepand din centru, de langa catedrala, apoi Bega, terminand cu Mall-ul, bineinteles, cum altfel? Ce a fost funny in toata excursia a fost ca in final, obosite, am luat un autobus, credeam noi ca spre posta mare. Dar de fapt am ajuns pe Stuparilor, adica in partea opusa, si de acolo abia spre posta. A fost ca la gradinita: sa ne cunoastem orasul. Am ras, aproape jumatate din drum. A fost ca o descarcare nervoasa dupa ziua de ieri. Dar, vorba cantecului:”I don’t want to talk about it”. Mi-a placut la Mall, cred ca e prima data ca mi-a placut. Pana acum asociam notiunea de Mall cu cea de corvoada a peregrinarilor prin magazine, la care ne supunea Dora, de fiecare data cand veneam in Timi, de cand s-a construit Mall-ul. Acum insa m-a amuzat ideea ca s-ar putea sa intalnesc aici pe cineva cunoscut, pe care de fapt mi-ar fi placut sa-l intalnesc. Nu s-a intamplat asa, dar a fost palpitant. Putea sa apara dupa fiecare colt, la fiecare etaj. Ce joaca de copila rasfata de propria-i persoana! Imaginatia mea cea prea bogata, din cauza careia mai am si de suferit, cateodata. Inevitabil…

Dupa-masa pe la sase jumate am ajuns acasa. Nu am avut chef sa ma inmormantez in casa, de la ora aceea. Am mers langa stadion, ca sa vad concursul de automobilism. Iar am trecut prin zone care mi-au trezit amintiri: intre Mc Donalds, Casa Tineretului si stadion. Mergeam acolo adesea toti trei, cand Dora era mica, ba sa bicicleteze, ba sa invete sa mearga cu rolele sau pur si simplu, sa prindem carabusi, ca tocmai au iesit si ei la plimbare. Ce dulce era papusa mea! Tot acolo mergeam cu Petre cu masina, ca sa exersez pe vremea cand invatam sa conduc. Ce vremuri de aur imi par acum ! Atunci ma bucuram de ele, dar parca nu de ajuns. Acum le-as pretui mai mult, daca s-ar putea intoarce. Si iar mi-am amintit de nebunatica mea prietena din anul IV de facultate, Lia. Ea zicea ca viata este ca si cand urci un  deal. In tinerete esti in varful dealului, esti in cea mai buna forma intelectuala, fizica, emotionala. Apoi incepi sa cobori, cu toate peripetiile din timpul urcusului si neajunsurile si slabiciunile batranetii, cand ajungi din nou la poalele dealului. But, I don’t want to talk about it, neither.

Si iata-ma iar singura, cu calculatorul si amintirile, face to face. Nu „mananc si plang”cum zicea Labis, ci „clapetez” si mai vars si eu cate o lacrima, ca deh, s’est la vie! Nu demult am revazut un film: „Something’s Gotta Give” cu Jack Nicholson si Diane Keaton in rolurile principale. Ea era scriitoare, el un mare om de afaceri, dar Don Juan si la 63 de ani. De fapt el o curta pe fiica ei, cand s-au cunoscut. El face un heart attack in casa ei de vacanta si asa incepe toata povestea. Mi-a placut filmul. Merita vazut. A fost o zi prea plina de amintiri mai vechi si mai noi, mai frumoase, dar si de cosmar. Pentru ca asa e viata: cateodata e  soare, alta data taifun, de-a dreptul. Nici macar nori, ci de-a dreptul taifun.

Tigrania

Adi mica

Sa n-o caute nimeni pe harta, pentru ca nu exista. Cel putin nu pana acum. Locuiam langa teatru, la etajul trei, intr-o garsoniera. Aveam vreo de 3 ani, cand tanti Mayer a venit si m-a chemat sa ma joc cu copiii ei. Avea 2 baieti, Robi si Dodi, cam de varsta mea. Blocul avea o curte comuna cu altul, mai mic, care e chiar langa teatru. Noi, locuind asa sus, aveam o panorama mai bogata: vedeam acoperisul teatrului si, mai departe, cele ale actualei catedrale romano-catolice. Tocmai de aceea,  cand au fost inundatiile din 1970 m-am simtit in siguranta. A venit la noi in vizita unchiu Filu, m-a intrebat daca nu mi-e frica, iar eu i-am raspuns ca pana la turnurile bisericii nu are cum sa ajunga apa. Dar asta iarasi e o alta poveste. In bloc cu mine locuiau, in afara de fratii Mayer, inca doua fete de varsta mea, Aliszka si Neli, apoi Danut, Liliana, si Kati, acestia din urma fiind ceva mai mari. In blocul de vizavi, la parter, erau trei baieti. Cu mama lor m-am mai intalnit dupa ce m-am mutat inapoi in urbea mea natala. Dar sa revin la Tigrania. M-am dus cu tanti Mayer, la ei, singura, fara ai mei. Pe noi ne-au lasat singuri. La un moment dat baietii au iesit si ei din camera in care eram. A trecut ceva timp in care am ramas singura. Ma jucam cu o papusa foarte frumoasa de acolo. Ce ma mai fascina, dintre jucariile de acolo, aveau niste papusi Katiusha, care-mi placeau mult. Deodata se deschide usa si apar doua dihanii care se indreapta spre mine, maraind de zor, ingrozitor. Cine erau ? Roby si Dodi, in patru labe, imbracati cu blanurile  parintilor, trase pe dos. Pesemne am tipat, pentru ca a intrat si tanti Mayer, m-a luat in brate si i-a certat pe baieti. Apoi m-a intrebat daca mi-a fost frica. Iar eu i-am raspuns:”- Nu, cum sa-mi fie frica? Doar eu sunt din Tigrania si nu mi-e frica de tigri. Eu sunt regina lor.”:))) De fapt inimioara imi batea sa-mi sparga pieptul, nu alta. Cred ca stiau si ei. Mult timp dupa s-a povestit de Tigrania, pe strada Horea, la nr 7.

A friend in need

Azi e o zi ploioasa si mohorata, ca si ieri. Fizic ma simt putin mai bine ca ieri. Fizic doar… Gandindu-ma la ce am scris ieri, mi-am amintit si alte intamplari legate de prietenul nostru Cipi. Cu vreo 3-4 ani in urma, ne-am dus la pescuit, eu si Petre, la Martinesti, o localitate la cca 8 km de Satu Mare. In zilele anterioare a cam plouat si a fost cam dificil sa ajungem pe malul apei. In fine, seara, cand aproape ca s-a intunecat de tot, am pornit-o spre casa. Numai ca, aflati inca aproape de Somes, am ajuns cu masina intr-o groapa de unde nu s-a mai urnit. Degeaba a incercat Petre tot felul de manevre, nu a iesit nicicum. S-a apucat sa injure, de parca asta ar fi ajutat la ceva. La un moment dat s-a dus sa rupa crengi din copaci, sa le puna sub rotile de la masina. In zadar. Eu i-am propus sa mergem in sat sa vedem daca nu gasim pe cineva sa ne tracteze. Nu m-a ascultat. M-a trimis pe mine, dar eu nu am indraznit sa merg singura pentru ca pe dig, intre noi si sat, erau niste caini care latrau la noi de mult timp. Desi nu mi-e frica de caini, instinctul mi-a zis sa nu-mi incerc norocul, de data asta. Petre nu a inteles si nu facea altceva decat facuse si pana atunci, fara nici un rezultat. S-a intunecat deja si noi tot acolo. Disperata, am dat telefon la Dora s-o linistesc, fiind deja trecut de 10 seara, ea singura acasa. La un moment dat m-am gandit sa sun pe cineva sa vina sa ne ajute. Am sunat la unchiul meu, dar el ne-a spus ca a baut si nu se pune la volan. Atunci l-am sunat pe Cipi. El, desi era sambata seara, aproape de ora 11, si un meci important la TV, a raspuns instantaneu:”Da, cum sa nu! Vin imediat, stati linistiti!”. Asta se cheama un gest de prietenie adevarata! Si a si venit. E adevarat ca intre timp si caposul de Petre a cedat, de oboseala probabil, si, pornind impreuna spre sat, la 50 de metri dupa ce am trecut de dig, am gasit pe cineva cu un tractor care a venit si ne-a scos din groapa. A venit si Cipi, chiar cand omul cu tractorul a reusit sa urneasca masina noastra din sant. Totul s-a incheiat cu bine si Cipi s-a dovedit un prieten adevarat. Ca si atunci cand ne-am mutat aici, la indemnul lui si al tatalui sau. Ca si acum cand din nou a raspuns”prezent”la solicitarea noastra de a tracta rabla de Lada. Desi in ultimii ani nu ne-am vazut decat eventual de 2-3 ori pe an. De vina suntem mai mult noi, ca nu i-am cautat sau chemat. Ei au raspuns „prezent”de fiecare data, aproape. Dar mai ales la nevoie. Vorba aceea:”A friend in need is a friend indeed”.

In vizita

Această prezentare necesită JavaScript.

Ieri, dupa ce am dus-o pe fiica-mea la ore, ne-am dus sa vedem ce fac bunicii Vioricii, adica parintii mei. De unde vine aceasta porecla? Cand Dora era cam de 2,5-3 ani, a inceput „fascinatia” ei pentru „jucaria”telefon. Cum suna telefonul, Dora fuga-fuguta pe hol, sa raspunda. De la un timp Petre a botezat-o”secretara”. Ea ajungea prima. Odata, suna telefonul si raspunde „secretara”. Incepe sa vorbeasca si, intr-un tarziu, enervata ca atat o bazaim cine-i, zice:”bunicii Vioricii”. Asa i-a fost ei mai simplu, sa-i puna la plural. Mai apoi, fiindca socrii mei sunt Ioan si Ioana, le-am spus „bunicii Ionii”, ca sa fim „in ton”cu poreclele.

Dupa aceea am ajuns totusi in vizita si la prietenul Cipi, desi era vorba sa mergem in weekend. Intotdeauna e o placere sa fii in compania prietenilor, chiar daca uneori se amana vizitele. Cipi e un mare pescar, un „ucigator de crapi”, cum singur s-a intitulat. Stie sa-i prinda, dar are si noroc. Ne-a povestit ca a participat cu o saptamana in urma, la un concurs de pescuit in Ungaria, unde el si coechipierul sau au castigat locul I. Ne-a aratat si cupa ce a primit-o, apoi ne-a povestit mai in amanuntime, cum a decurs concursul.

Cred ca se implinesc 10 ani de cand ii cunoastem, pe el si sotia lui. Erau inca studenti la Timisoara. Am fost de cateva ori la pescuit cu ei, si in apropiere de Timisoara. Prima data am fost la Otvesti. A fost o zi de primavara insorita si calda, ca atmosfera ce s-a infiripat intre noi. Pe Claudia atunci am cunoscut-o, dar ne-a devenit repede draga. Ei sunt cu vreo 20 ani mai tineri ca noi, dar singele lucruri care ne despart sunt durerile de spate, la noi, astia mai in varsta. Cipi e o fire vesela si optimista, iar Claudia este o sensibila si frumoasa si desteapta si o iubim. Acum e plecata „benevol” in Italia, transferata la o sectie de-a fabricii unde lucreaza. E un concern multinational. Nu e usor, dar mai bine asa, decat la o firma marunta, cu un salar de mizerie. Traim vremuri grele, iar. Trebuie sa ne multumim cu ce avem, daca avem cat de cat ceva. De schimbat e aproape imposibil. Se gaseste greu o piine, si nu totdeauna e alba.

Cand am fost prima data cu Cipi la pescuit in Timisoara, l-am dus la balta la Pischia. Eu i-am imprumutat o undita de grund. Alta nu aveam disponibila. Dar, vremea fiind capricioasa, pestii se aratau greu. Cipi insa nu s-a descurajat. Din 5 in 5 minute ridica undita, intepa si recupera. De cele mai multe ori avea cate un caras in carlig. Am ras si ne-am distrat grozav pe seama metodei”din 5 in 5 minute”.

Apoi, in vara lui 2002, cand am venit la Satu Mare in concediu, am mers tot cu Cipi la pescuit, la Adrian la balta. Ne-am dus cu corturi si tot echipamentul de pescuit. Am stat 2 zile. Singurul peste prins a fost un crap de cca 2,5-3 kg, de catre”ucigatorul de crapi”. Pestii au fost din nou mofturosi. Cipi ii indemna : „hai pestilor, kojac la bara!”, dar ei nimic. Degeaba repeta „formula magica”, pestii nimic, si pace. In schimb noi trei(a fost si Dora cu noi), ne-am prapadit de ras. Ne-am ales doar cu gratarul, focul de tabara facut seara, cateva bancuri, ras mult si voie buna. Noaptea a venit si singura captura a acelei iesiri. A doua zi pe la pranz am ridicat tabara, fiind si prea cald. Dar nu ne-a fost de ajuns. A treia zi Cipi ne-a imbiat sa mergem la o alta balta, mai aproape, doar pentru cateva ore. Asa ne-am si pregatit, adica cu niste sticksuri si apa minerala. Si am stat pana seara tarziu, cu Dora cu tot, dupa noi. Nici semnal la telefon nu am avut acolo, atunci. Ce o sapuneala ne-a tras maica-mea cand am revenit! A fost foarte ingrijorata ca nu ne mai intorceam. Deh, ce sa-i faci, boala grea pescuitul asta, boala grea ! Nici macar Dora nu a „bazait” sa venim catre casa! Avea si ea o undita, Cipi fiersese niste graunte de arpacas si platicile muscau de zor! Ce ? Era vreme de venit acasa ? Iar spre seara am asteptat stiucile, dar nu prea s-au aratat.

Dupa ce am devenit satmareni, prietenia noastra a continuat. Doar in ultima vreme iesim mai rar impreuna, poate si prea rar. Asta nu schimba sentimentele de prietenie ce exista intre noi.

Pescuit de iarna la Parta

In acea iarna am avut noroc. Cativa dintre clientii- prieteni, „bolnavi” rau de tot de boala pescuitului, cum eram si noi de altfel, au mers la Parta, langa Timisoara, la pescuit pe Timis. Au capturat o gramada de salai frumosi. Si, cateva zile de-a randul am avut clienti la magazin, doritori de momeli artificiale pentru „pacalit”salaii. A fost ca o gura de aer proaspat pentru mica noastra afacere, care iarna stagna sau abia daca schiopata. Vremuri grele! Dar sa revin. Ne-a furat si pe noi patima si, la sfarsit de saptamana, impreuna cu prietenii nostri, ne-am imbarcat in „Citica”-cum ii spuneam  noi masinutei noastre, ea fiind un Oltcit- si…Parta dear, here we are! Era in februarie. Desi toata saptamana vremea a fost acceptabila, in ziua mult asteptata, cand in sfarsit am iesit si noi, a fost un frig si batea un vant (cosava sau crivat sau cum vreti sa-i ziceti), de sa nu-ti scoti nici cainele afara din casa. Dar eu, nici vorba sa stau cuminte acasa, la caldurica! Neee, cine, eu? Afara cu baietii, la terorizat pestii!

Iata-ne la Parta! Coboram din masina, ne pornim fiecare sa cautam pestii. Inca era zapada. Eu am mers o vreme in echipa cu Petrica. Intram din loc in loc pana pe malul apei, incercam la blinker sa vedem daca nu dam peste ‘pestele cel mare”. Bateam toata portiunea cu blinkerul si mergeam apoi in alt loc. La un moment dat eu eram pe o movilita si de acolo dadeam in apa dupa pesti. Cand blinkerul meu a ajuns aproape de mal, am simtit ca m-am agatat. Chiar i-am si spus lui Petre: „Na,  cred ca pot sa-mi iau adio de la montura asta, ca m-am agatat intr-un ciot.” Nu am terminat bine de spus si simt ca „ciotul”meu se misca, dar greu. Ii impartasesc lui Petre impresia. El zice:”Stai cuminte si asteapta sa ajung la tine, ca precis e un peste mai maricel, sa aduc minciogul, sa nu-l scapam.” L-am mai „tras” in sus, cu grija, cu respiratia retinuta, nu care-cumva sa se zbata si sa-l scap. L-am adus cu gura la aer, cum am invatat lectia, mai de demult, ca sa-l ametesc, sa nu se zbata si sa fie mai usor de scos. Ce ciudat! Pestii se comporta invers decat noi oamenii: noi nu putem trai fara aer, ei nu pot trai in aer, adica pe uscat. Deci vine Petre si se apropie de malul inzapezit si abrupt, si mai mult decat mine, si ridicam pestele din undita si din minciog, opintindu-ne, de picam pe spate amandoi. Dar pestele era pe mal, in minciog. Un clean de cca 1 kg,  frumusel, dar nu atat de mare pe cat am crezut noi, emotionati de prima captura a acelei zile. Avea sa fie si singura. Am plecat mai departe, foarte increzatori, desi vantul batea din ce in ce mai rece. Sa fi fost vreo – 10 grade. Ar fi putut sa fie mai cald, februarie fiind deja pe sfarsite. Tot mergand asa din loc in loc, m-am pierdut de Petre. L-am strigat, dar nu mi-a raspuns deoarece nu m-a auzit. Mi-era din ce in ce mai frig. Aveam cheile de la masina la mine, asa ca m-am hotarat sa merg la masina, ca tot nu mai raspundeau pestii la apel . Am urcat de pe malul apei si am vazut ca masina era departe bine. Nu aveam de ales. Am pornit in directia ei. Vantul rece batea din ce in ce mai tare. Simteam ca din clipa in clipa voi ingheta. Am obosit in aceasta lupta cu vantul, dar stiam ca daca ma pun jos, sa ma odihnesc, inghet. Cel putin asa simteam eu, de frig ce-mi era. Paradoxal, pentru ca daca te misti, te incalzesti. La un moment dat a aparut in fata mea o masina si au coborat din ea un client de-al nostru, pescar foarte bun, castigator al catorva premii la concursurile de pescuit, insotit si el de sotia lui. M-am mai incalzit vazandu-i. „Deci mai exista viata pe Pamant, nu m-am pierdut in Antarctica!”, m-am gandit bucuroasa. M-au intrebat ce am facut. Le-am aratat bucuroasa captura. Mai tarziu, cand mi-au revenit „ortacii”, aveam sa aflu ca iar am fost singura care a prins peste, desi ei erau pescari din copilarie si iscusiti. Pentru asta garantez, fiindca i-am insotit de multe ori si am vazut ce stiu si pot. Numai ca eu eram inca pescarita incepatoare si aveam noroc. De fapt a fost prima mea partida de blinkerit. Abia ce mi-a aratat Petre ce miscari am de facut, la inceputul partidei. Norocul incepatoarei! Nu am mai prins asa peste frumos la blinker, de atunci. Bineinteles ca a urmat o saptamana in care am fost racita cobza, dar pana in weekend mi-a mai trecut, si, tusti iar la pescuit! Boala grea pescuitul asta, boala grea!

Spini&Radacini

In vara lui 2002, mai aveam magazinul si eram asa de suprasolicitati si epuizati de „munca de mic chinez” si de „cooperativa munca-n zadar”, cum numeam noi mica, prea mica noastra afacere, incat, la un moment dat i-am zis sotului si asociatului meu:”Hai sa ne luam un mic concediu!” Si imediat am adaugat, ca sa nu-i dau timp de contrazicere:”Unde merge omul in concediu cand nu are bani, dar totusi vrea macar sa se odihneasca, sa mance si sa bea gratis? La parinti!” Asa ca ne-am facut un minim de bagaje, in care, bineinteles, au fost incluse ustensilele de pescuit, mi-am anuntat parintii si pe Cipi, prietenul nostru pescar de acasa, de la Satu Mare, si am pornit la drum. Dragii mei parinti, desi tocmai zugraveau si toata casa era cu susu-n jos, nu au ripostat deloc, ba din contra. Cipi a acceptat si el incantat de-ndata propunerea. Vorba aceea:”Vrei calule ovaz?” Pe Cipi, ca pe multi altii, l-am cunoscut la magazin la noi. In vremea aceea era student in Timisoara. In afara de timisoreni si tinerii pescari veniti la facultate in Timisoara treceau pe la noi pe la magazin, daca nu pentru altceva, macar din curiozitate. Printre ei si Cipi. Din vorba in vorba am aflat ca era din Satu Mare si ne-am imprietenit. A venit cu noi, insotit de prietena lui, la cateva partide de pescuit in apropiere de Timisoara.

Dar sa revin la vara lui 2002. Am ajuns spre seara in Satu Mare. A doua zi ne-am dus cu Cipi la pescuit, la o balta din apropiere.

Intr-una din zilele care au urmat, am mers cu masina cu parintii mei la Turti, localitatea de bastina a mamei mele, situata  in Tara Oasului. Mai avem acolo rude si nu le vazusem de demult. Plus ca aveam sarcina de la socrii cumnatului meu sa ducem niste radacini de capsuni. Zona e renumita si pentru capsuni, nu numai tuica.Cu aceasta ocazie am mers pana la cimitir, la mormantul bunicilor mei. Abia am putut merge mai aproape. Erau multi spini in zona. M-am necajit ca nu s-au ingrijit sa nu fie. Am fost mult timp cu gandul la acel loc. In plus, cimitirul e situat pe un delusor, de unde se vede in vale, pana departe. Un sentiment de liniste si seninatate, de vesnicie m-a cuprins. Ii simteam pe bunici prezenti acolo, linistiti si impacati, dar uitati de cei vii, din cauza spinilor. M-a durut. Locul mi-a dat aceeasi senzatie de impacare cu eternitea ce l-am simtit la Alios, cand am mai fost la cimitir, unde sunt inmormantate rudele socrului meu. Si tot asa o priveliste frumoasa, ce-ti da o senzatie de pace si impacare, am simtit si acolo. De fapt, acolo, prima data. M-a surprins sa simt acelasi lucru si la Turti.

Probabil atunci mi s-a hotarat soarta viitoare. Adica ei, acolo sus s-au vorbit sa conlucreze cu totii, sa ma readuca pe meleagurile natale, impreuna cu fiica si sotul meu. Asa am simtit de multe ori, ca radacini nevazute, dar puternice, m-au readus in urbea mea natala, alaturi de familia parintilor mei. De numeroasa familie, chiar si acum numeroasa, cu toate ca ne-au parasit cativa, ca sa se alature celorlalti, pe care ii vizitasem pe dealul cu spini.

De ce, Doamne, de ce?

Palatul administrativ in Satu Mare

Image via Wikipedia

Multa lume ne-a intrebat si ne mai intreaba si azi, de ce am renuntat la Timisoara si ne-am mutat la Satu Mare. Chiar si eu m-am intrebat dupa aceea, mai bine zis l-am intrebat pe Doamne-Doamne, printre lacrimi, torturata de dorul de Timisoara, de orasul in sine, de dorul de rudele ramase acolo, de viata noastra de ingineri deveniti de bunavoie comercianti de articole de pescuit, de clientii-prieteni, etc. Pana si de locurile de pescuit mi s-a facut asa un dor, la un moment dat, incat am inceput sa plang. Eram singura in bucatarie intr-o zi, si din senin au inceput sa mi se deruleze in memorie locurile unde am fost la pescuit si scalda, vara: langa Albina, Urseni (pentru baie acolo am mers in ultimii ani inainte de a ne muta), Parta, Cheveres, Remetea, Cruceni, Sag, etc. Si am inceput sa plang si sa intreb: „De ce Doamne, de ce?” Cu trecerea anilor, incet-incet a venit si resemnarea si au venit si raspunsurile, cred ca tot de la cel intrebat. Am inceput sa inteleg ca aici, in orasul meu natal, am „schimbat” putin viata celor cu care am intrat in contact. Am inteles ca si de aceea a trebuit sa facem acel gest disperat de a ne muta aici, gest care ne-a schimbat viata radical. Care viata, in ultima perioada petrecuta la Timisoara, devenise imposibila. Mica noastra afacere, in plin sezon, mergea ca melcul, mai rau nici nu se putea. Am realizat dupa aceea de ce. Cineva, dintre”binevoitorii”nostri, lansase zvonul ca am inchis magazinul, cu mult inainte de a-l inchide efectiv. Magazine cu acelasi profil fiind destule in oras, clientii nostri nu s-au mai ostenit sa vina sa vada daca e asa sau nu. Chiria pentru spatiul unde aveam magazinul, ne-o dublase inca din iarna proprietarul. Degeaba am cautat alte spatii unde sa ne mutam, lui Petrica nu i-a convenit niciunul. Numai nu intelegea in ce situatie disperata suntem! Valoarea vanzarilor era egala cu cea a chiriei! In loc sa facem atat profit  incat sa acoperim cheltuielile firmei! Am incercat sa cumparam un spatiu. Cel mai ieftin si situat in apropiere, pentru ca si asta conta, vadul deja format, costa 15.000 euro. De la banci nu se dadeau imprumuturi decat pentru o perioada de un an. Intr-un an nu puteam rambursa creditul. Nu producea atata banet „afacerea vietii noastre”. Am incercat de la parinti sa luam imprumut, dar nu aveau suficienti bani pentru ca sa ne ajute. Din noiembrie 2002, cand ne-a anuntat patronul de noua valoare a chiriei, ne-am framantat mult si ne-am ciorovait mult, dar degeaba. Paradoxal, in lunile de primavara, magazinul a mers inca nesperat de bine. Si acum ma gandesc inca la o persoana care ar fi putut sa lanseze acel zvon „ucigas”: fostul nostru colaborator, deoarece am refuzat sa mai lucram cu el ca si colaboratori, unde ne platea un comision foarte mic. Nu ar fi fost de prima data ca facea un asemenea gest. La fel a procedat si cu un alt”amic”. In momentul cand acela s-a „razvratit”, l-a falimentat. A fost in stare sa vanda sub pretul de achizitie, pana l-a terminat. Amicul acesta era unul din oamenii cu care si-a cladit firma, care, in cealalta parte a tarii, i-a facut reteaua de distributie. Pentru ca in Banat, incepand de la Arad si pana la Drobeta Turnu Severin, apoi de la Jimbolia si pana la Resita, noi i-am fost deschizatori de drum. Petre a fost cel care a cutreierat Banatul si i-a gasit clienti pentru vanzari en-gros, firme cu care am colaborat ani de-a randul. Nu ne-a fost de loc usor, mai ales ca aparuse si minunea mica de fie-mea, cand nu mai speram, la noua ani dupa ce ne-am casatorit. Asa ca eu eram la magazin de serviciu singura, iar Petre pe drumuri. Si atunci inca nu erau atatea magazine de acest profil, dar pescari erau destui si nu eram decat eu, de dimineata pana dupa masa, ca sa-i servesc. Dar au uitat toti, sau cel putin in vara lui 2003 asa parea.

Dar sa revin. De Pasti, in 2003, am venit la ai mei la Satu Mare. Bineinteles ca a doua zi de Pasti, deja era „traditie”-daca poti sa numesti asa ceva traditie, cand faci a doua oara in viata acelasi lucru, in acelasi circumstante- ne-am dus la pescuit cu Cipi si familia lui. De data asta am mers la Dabolt, langa granita cu Ucraina. Un loc cu un peisaj splendid. Am avut noroc si vremea a tinut cu noi, in final, pentru ca de dimineata a fost urat, chiar a plouat. Noi eram pregatiti pentru orice, oricum. Si, in timp ce stateam cu Cipi pe malul baltii, asteptand sa muste pestii, ne-am pus pe povestit. Asa am ajuns sa-i spun in ce situatie grea eram din cauza chiriei, desi atunci inca mai faceam fata situatiei. Tatal lui Cipi, un om cu destul de multe relatii in oras, ne-a propus sa ne mutam la Satu Mare, promitand ca ne ajuta si el sa ne gasim serviciu. In Timisoara cautam deja de ani de zile, dar fiind mai in varsta de 35 ani, cum s-a lansat”moda”, nu reusisem nici unul, nici cu relatii si „pile”. Probabil ca se gandeau ca suntem niste nehaliti de nu ne ajunge sa traim doar din magazin. Eu am fost foarte bulversata de aceasta oferta. M-am agatat de ea ca inecatul de firul de pai, inca de atunci. Realizam ca si daca magazinul ar fi mers bine, ca si pana atunci, nu aveam cum sa facem fata chiriei. Din pacate, doar eu facusem calcule si desi i le-am aratat „partenerului”meu, nu vroia sa accepte realitatea. Nu voia nici sa actioneze in vreun fel sa iesim la liman. Si abia dupa aceea a venit vara aceea dezastruoasa, cand ziua se incheia cu vanzari la nivelul zilelor de iarna, degeaba aveam de toate in magazin: undite, mulinete, fire, accesorii de tot felul si de la firme diferite, pentru toate buzunarele.  Nici perioadele cand erau in concediu colegii de breasla, nu au mai fost mai „productive”, la fel cum au fost in ceilalti ani. Nici vorba. Parca nici nu existam. Asa ca, la inceput de august, cu ocazia unei iesiri la pescuit-scalda la Cheveres, eu le-am expus situatia, lui Petre si fiicei noastre: trebuia sa ne mutam in singurul loc unde aveam o promisiune de supravietuire, la Satu Mare. Este fantastic cum i se intiparesc omului in memorie unele amanunte din momente cruciale din viata lui: imi amintesc de perioada zilei dupa-amiaza, locul cam lipsit de vegetatie, unde eram cand le-am facut propunerea. Imi amintesc si ca am intalnit acolo pe niste prieteni, sot – sotie, care, de cand el a facut infarct si era pensionat de boala, pescar inrait fiind, isi facuse pe malul Timisului  la Cheveres, o a doua casa. De fapt era o adevarata „fortareata”, formata din corturi si cele necesare pentru o tabara de vara. Asa ca am „pledat” pentru schimbare. Si, parca era dinainte hotarat, toate evenimentele ulterioare s-au derulat cu o viteza uluitoare, pana am inchis magazinul, am scapat de marfa, am vandut apartamentul in Timisoara si ne-am cumparat altul in Satu Mare, l-am dotat cu centrala termica, ne-am adus lucrusoarele din Timisoara. Si, la sfarsit de septembrie, eram instalati in noua locuinta, noua viata. Din 20 august, cand am inchis „Lanseta”, intr-o luna si jumatate. „Maktub!”

La Marea Neagra de primele dati

La 5 ani mama m-a dus prima data la mare. Nu stiu exact daca de atunci, dar m-am indragostit de mare si de litoral fara nici o sansa de scapare. Iubesc marea neconditionat. Cred ca as iubi-o si iarna, daca as locui undeva pe malul ei. Chiar si marea noastra, cea din ce in ce mai hapsana cu plajele, acoperite deseori de alge nedorite.

In drum spre mare am facut un mic popas la Bucuresti, la un unchi de-al mamei, care locuia in P-ta Garii de Nord. Varul mamei, Romi, impreuna cu sotia si niste prieteni ne-au insotit la mare. Ne-am oprit la Eforie Sud. Nu mai imi amintesc mare lucru, decat ca o puneam pe mami sa sara gardul de la o vila, din drumul spre plaja. Altfel nu vroiam sa merg mai departe. Apoi, intr-o dupa-amiaza, pe cand eu inca dormeam, mami s-a dus la ghiol. Eu m-am trezit si nevazand-o, am inceput sa plang, tare de tot. Ea sustine ca asa tare am urlat, incat m-a auzit de unde era! Aiurea! Eu abia ce-mi exersam vocea! Alta data s-a dus in apa cu cativa din grup si nu mai venea. M-am dus dupa ea, singura. Si m-am tot dus, in apa din ce in ce mai adanca. Stiu ca deja mergeam pe varfuri, dar inca mai inaintam spre adanc. Am inghitit atunci ceva apa, pana m-au observat unii dintr-o barca ce venea spre mal si m-au scos. Am incasat apoi o mama de bataie, desi trebuia s-a primeasca cei in grija carora am ramas. Am reusit sa fac si insolatie. Noroc ca papusa Jancsi mi-a tinut de urat. Pe Jancsi-baba am primit-o inainte de a merge la mare. Primul lucru ce l-am facut cand am primit papusa a fost sa-i dau la o parte pantalonii in zona respectiva, si, surpriza: era baietel!  Toti ai mei au observat scena si a fost un ras general.

Dar sa revenim la mare. Tot atunci am fost prima data si la Constanta. Apoi, cu foarte mici exceptii, de fiecare data ca am mers la mare, am facut cate o excursie si la Constanta, care-mi place foarte mult. Ultima data am fost acum patru ani, si desi Dora fusese deja si la fel si noi, am revazut Acvariul, Delfinariul, Planetariul, Moscheea, Muzeul, statuia lui Ovidiu, Cazinoul, Catedrala Sf.Petre si Paul, pentru a nu stiu cata oara.

Un an mai tarziu, cand am avut aproape 6 ani, am fost la mare cu unchiu Romi, fratele mamei. In familia noastra au existat doi de Romi: fratele mamei si varul ei de la Bucuresti. De fapt, de la un moment dat si fratele mamei s-a mutat la Bucuresti, s-a casatorit si a trait multi ani acolo. De fiecare data cand mergeam la mare ne opream pentru o zi, doua la ei. Pe atunci nici nu erau trenuri directe, dar oricum, doream cu totii sa fim impreuna, macar pentru cateva ore.

Intamplarea de la mare din acel an, cand am fost cu unchiu Romi, a fost ca intr-o seara am mers la film, la o gradina de vara, si a venit o furtuna mare, care ne-a surprins acolo. Ploua in siroaie, tuna si fulgera. In drum spre casa ne-am ratacit si mi-am pierdut un slap. A fost mare nenorocire, mare. A doua zi mi l-a gasit, asa ca am avut cu ce sa umblu, nu desculta. Apoi, la intoarcere, din nou ne-am oprit la Bucuresti si m-a dus unchiu-meu in Parcul Cismigiu si pe lac, cu barca. Ce sa mai spun? Am fost o mica rasfatata in copilarie.

Vanatoare&ganduri la inceput de an

Ardud - Erdős

Image via Wikipedia

Daca ar fi sa pot alege cum sa mor, as dori sa fie ca in cazul fratelui unchiului meu: a adormit si nu s-a mai sculat. Am vrut sa scriu despre el, dar cumva, simteam ca inca nu e momentul. Il chema Iosif. A fost un om bland si bun. Asa l-am cunoscut si asa il stiu toti ai mei. Nu prea ni s-au intersectat drumurile, din moment ce eu eram timisoreanca, iar el satmarean. Totusi, intr-o vacanta de iarna, pe vremea cand eram studenta, am fost mai mult timp impreuna, deoarece, cu varul meu Tibi Keresztesi, unchiul nostru Stefan si fratele lui ne-am dus la o partida de vanatoare. Se intampla pe  intai sau doi ianuarie 1975 sau 1976, nu mai tin minte exact. Ce mi-a ramas intiparit in memorie, insa, au fost urmatoarele:

Era o zi splendida de iarna, cu soare, zapada si nu prea frig. Ne-am dus cu o dubita pana la Ardud. De acolo erau ei. Si pe drum deja atmosfera a fost foarte placuta: glume, povesti, rasete. Unchiul meu Stefan a fost totdeauna „cu lipici” pentru noi, copiii proveniti din familia Marita, din partea matusii mele, sora mamei. A fost ocrotitor si afectuos, vesnic pus pe glume si distractie. Toti l-am iubit si s-au lipit de el si copiii nostri. Asa ceva e un dar de la Dumnezeu. Fratele lui nu era mai prejos. Doar ca il intalneam mai rar.

Dar sa revin la acea insorita zi de iarna, atat cat imi amintesc din ea. Dupa ce am ajuns, stiu ca eu si varul meu Tibi, care e mai mic decat mine cu vreo 9 ani, am primit rolul de „gonaci”, si a pornit vanatoarea. Nu mai imi amintesc mare lucru, doar ca pentru noi a fost ca o joaca  sa mergem cativa kilometri buni pe jos si sa tipam pentru a alunga animalele in bataia pustii unchiului meu si a fratelui sau. Vanatoarea s-a incheiat cu succes. Dupa ce am mancat cate ceva, spre lasarea noptii, am venit acasa si am dormit bustean.

Mi-a ramas in suflet caldura acelei zile, provenita de la familia mea mai mult decat de la soarele de ianuarie.

Deci, daca as putea alege, as vrea sa imi fie harazita o moarte ca a lui Iosif. Dar nu mi-am dorit niciodata sa mor, nici in cele mai negre momente ale existentei mele. Doar am suferit ca un caine, de cateva ori in viata, ca noi toti oamenii, de altfel. Nimeni nu e  scutit de suferinte de tot felul. Cele mai urate sunt ale sufletului. Dar nu le putem ocoli. Totusi, ii sunt recunoscatoare lui Doamne-Doamne, ca de multe ori mi-a scos in cale alinare si sprijin in a „suporta” viata si  a-mi duce crucea harazita mai departe, pana unde trebuie. Uneori schimbandu-mi radical viata, obligandu-ma sa revin in urbea mea natala, alteori scotandu-mi in cale oameni noi, care mi-au insuflat curajul si puterea de a merge mai departe. Si pentru toate astea, Doamne, iti multumesc! Deci, iata ce imi doresc: sa deslusesc semnele ce mi le arata Doamne-Doamne si sa am taria si perseverenta necesare pentru a urma drumul ce Mi l-a harazit.

Bunicii Bojtor

 

Ei sunt parintii tatalui meu, Emma si Jozska Bojtor. Pe bunicul nu l-am mai prins. A murit in ultimele zile de razboi, la iesirea din buncarul din fata casei lor, in vazul familiei. Acum stiu ce junghi de durere in inima avea bunica mea, cand povestea aceasta intamplare. Mai mare durere este doar cand iti moare copilul. Nici de aceasta nu a fost scutita. Fiul cel mic, Jani, a murit si el de timpuriu.

Au avut trei baieti: Jozska(tatal meu), Pista si Jani.

Mult timp am stiut ca bunicu a fost birjar. Abia acum, dupa revolutie, tata mi-a  zis ca de fapt au avut mai multe birje, bunicu fiind proprietarul lor. Deci aveau un fel de afacere cu mijloacele de transport existente pe atunci in oras, inaintea razboiului din 1940-1944. Aveau o casa, grajd cu animale(cai, vaca) pasari de curte, gradina in capatul curtii. Sora din partea bunicii, Piroska Kovacs, avea curte comuna cu bunica, si, la fel, grajd cu de toate, gradina. Mai aveau si un  caine, de care imi era cam frica. Latra intr-una, cel putin asa mi se parea. Ambele familii aveau si loturi de pamant si in alte parti, pe care le lucrau membrii de familie. Cultivau de toate ce era necesar intr-o gospodarie, iar ce era in plus se vindea la piata. Cam asa se traia pe atunci.

Eu asa am cunoscut-o pe bunica, cand am inceput sa inteleg si eu cate ceva: cultiva zarzavaturi in  gradina din spatele  curtii si  vindea in piata. Mai avea si cativa pomi fructiferi. Alt venit nu avea. La fel si sora ei, Piroska neni, cum ii ziceam eu. Sotul ei, Kovacs Feri, a mai trait multi ani. Cand a murit, eram deja la facultate, in Timisoara. La fel si cand a murit bunica Emma.

Deci, in acea curte au crescut cei trei baieti Bojtor si copiii lui Piroska neni: doua fete, Nusi (Anna) si Bözsi(Erzsebet) si un baiat, Gabi. De la ei ii am pe verisorii mei: Zoli, Jozsi, Tibi si gemenele Kati si Agi. Si noi, verisorii, tot pe acolo am crescut. Baietii toti erau mai mari ca mine. Cu fetele eram de aceeasi varsta. Si ce joaca se mai incingea cand ne adunam la bunici! De-a prinsa, de-a ascunselea, ba mergeam in gradinita cu flori din fata casei la Piroska neni, unde se adunau fluturii la flori si noi ii prindeam si ii prapadeam, nu stiu de ce. Si acum mai tin minte cum aratau acele flori. Sau mergeam in gradina din spatele curtii, care avea o carare in mijloc: in dreapta era pamantul bunicii si in stanga al surorii ei. Ei cultivau si trifoi, pentru animale.  Mai trageam cate o partida de joaca si acolo. Cautam trifoi cu patru foi . Nu am gasit niciodata, ceea ce nu m-a descurajat si nu m-a impiedicat sa caut si in ziua de azi, ca cu norocul meu, m-am lamurit. Imi placea grozav cum miroseau  florile de trifoi si fanul cosit proaspat. Mai avea bunica niste nuci mari, in capatul gradinii, unde imi placea sa stau, la umbra. Cand am mai crescut, ne-am mai dus si  am prajit slanina acolo si am petrecut cu familia. Pe atunci nu se facea gratar, se frigea slanina. Tot era foarte bun, pentru ca mancam impreuna, toata familia. Eram impreuna, si asta conta.

Cand eram deja adolescenta, stiu ca au venit din Ungaria, un var de-al tatalui meu cu familia, stabiliti in Baja. El avea doi baieti si o fata. Si iar ne-am adunat la slanina prajita. Cu ei m-am mai intalnit peste ani, dar asta este o alta poveste.