Et in Arcadia ego – II

gubanA venit vremea sa povestesc cate ceva din cei aproape 12 ani pe care i-am trait, lucrand la cea ce a fost pe atunci Intreprinderea de mase plastice si incaltaminte „Victoria”, careia toata lumea ii zicea dupa vechiul nume, „Guban”.

Dupa formalitatile de angajare, s-a hotarat ca voi lucra o vreme la Biroul Personal. Ce legatura avea asta cu pregatirea mea de inginera chimista? Nici una. Doar ca mi s-a spus ca acolo fiecare inginer stagiar trece si lucreaza in mai multe sectoare ale fabricii, ca sa cunoasca mai bine fabrica.  Bine si asa, imi ziceam in gandul meu. Important era ca sunt in Timisoara, caci asta imi doream mult, fiind indragostita lulea, de doi ani, de un tanar timisorean, cu care, peste 4 ani, ne-am si casatorit. Mariajul, cu bune cu rele, a durat 29 ani si jumatate.

La serviciu, numai pentru ce am invatat 5 ani la facultate, nu faceam. Nemultumirea mea crestea pe zi ve trece, mai ales ca era o cucoana in varsta acolo, care desi nu era, s-a autointitulat din prima zi sefa mea si mi-a pus in brate un dosar imens, in care eu am avut onoarea sa incep sa-i inscriu manual (pe atunci nu existau computere) pe angajatii intreprinderii, unul cate unul, cu date personale, scoli terminate, etc. Mi-a atras atentia si cum prima vorbesc, apoi gandesc(prost, foarte prost obicei) :), o persoana cu 4 clase, dar functie inalta. Toata lumea s-a consternat cum vorbesc, eu care atunci nu stiam ca era singura din fabrica in aceasta situatie, dar nora fostului patron. M-am mai intalnit cu ea pe parcurs… Doamna „sefa” de la Personal era din ce in ce mai „cactus” cu mine, pe zi ce trecea. Ma consolam in biroul celalalt, cand puteam evada, caci dincolo era o adevarata doamna, si foarte buna la suflet. Ei ma confesam si avand copii cam de varsta mea, ma intelegea si ma consola. Lucrand la acel serviciu, am inceput sa cunosc angajatii. Erau multi sot si sotie, ingineri, maistri, muncitori, oameni unul si unul. Inca eram acolo cand a fost numita Director Tehnic, o doamna de 40 ani, foarte inteligenta si diplomata. Apoi, la Fabrica de Accesorii si Intretinere, din cadrul intreprinderii, a fost numit un inginer tot de 40 ani. Pe atunci, in vremurile acelea „rele”, erau pretuiti oamenii care pana la aceea varsta au acumulat experienta si directorii intreprinderilor stiau ca se pot baza pe ei. Nimeni nici nu se gandea sa-i numeasca prea batrani. Ei erau deja profesionisti. Atunci nu era penurie de profesionisti, ca in zilele noastre. Acum, in anii de dupa Revolutie, acesti oameni, trecuti de 35 ani au fost indepartati incet incet din intreprinderi, sub motiv ca”gandesc comunist”- am auzit cu urechile mele si am vazut la TV cu ochii mei, cand un „domn”lector de la Universitatea de Stiinte Economice din Timisoara, s-a exprimat in halul acesta. Consecintele au aparut in acei ani 1995-2000. Mii de specialisti dati afara, marginalizati, fara a li se da sansa sa se reangajeze. Pana si in ziare scria peste tot:”Angajam persoane sub 35 de ani.” Si restul? Ce sa faca? Sa se puna intr-un sicriu, cu mainile pe piept si sa astepte moartea? Si copiii acestor persoane, din ce sa-i creasca, din ce sa-i hraneasca? Atunci a inceput migratia masiva a romanilor peste hotare, in cautare de loc de munca. Specialistii nostri continua sa emigreze, caci la ei, in propria lor tara, nu sunt pretuiti. Pacat, mare pacat!

Da, stiu, am divagat de la subiect, dar trebuia sa scriu ceea ce am zis de mii de ori, pentru ca si noi, eu si sotul meu, ne-am aflat la un moment dat, in aceasta situatie. Dar toate la timpul lor.

Am plecat la insistentele mele (nu mai suportam cum se purta cu mine „sefa”), in continuarea programului de stagiara, sa lucrez la Sectia Chimicale. Dar asta este o poveste pentru o alta data.

 

Bunicii Mariţa

Sunt bunicii mei din partea mamei. Bunicul, Gyuri a lui Janos, cum i se zicea in  sat, de fapt era Gheorghe,  român get-beget. Inainte de ’44, aceea parte a tarii a apartinut de Austro-Ungaria si numele oamenilor erau maghiarizate. Tatal lui, Janos (de fapt Ioan), a slujit in armata austro-ungara. La lasarea la vatra a primit pamânt si si-a intemeiat o gospodarie in comuna Turţ. Bunicul meu a ajuns primar. Si a ramas in aceasta functie pana cand a murit, in 1962. Bunica mea, Maria, nascuta Batin, era din Tarna Mica, sat ce apartine acum de Ucraina. Impreuna au avut 11 copii, dintre care doar una a murit de mica, arzandu-se cu apa clocotita, la varsta de 2 ani si jumatate.Restul au crescut, lucrand pamantul, ingrijind de animale,  de gospodaria familiei, cot la cot cu angajatii. Bunicul meu a fost foarte sever. Tinea de-a dreptul militarie cu copiii lui, cel putin asa-mi povestea mama. Bunicul a mai avut 3 frati si doua surori: Vasile, care a plecat la Mehadia, Petru a ajuns la Gudea in Ucraina, Vilma a ajuns in Satu Mare, Veronica la Prislop si Ioan in Botiz, langa Satu Mare. Bunica mea Maria a avut o singura sora, care s-a casatorit in Ucraina, dar sotul ei a emigrat in Statele Unite si doar dupa multi ani a ajuns si ea acolo, impreuna cu fiul lor. Dar sa revin la bunicii mei, Maria si Gheorghe. Din pacate de bunicu nu m-am bucurat mult timp. Noi locuiam la Satu Mare si pana sa se prapadeasca, in ’62, doar cand mergeam in cate o scurta vizita cu parintii la Turţ, il mai vedeam. Era o figura impunatoare. Ne primea in odaia folosita de camera de zi, si ne punea la masa. Eu stateam langa el, in capul mesei, pe lavita, care era o frumoasa piesa de mobilier, sculptata in lemn si in interiorul ei se depozitau diverse.Bunicu fuma pipa si nu-mi placea de loc cum mirosea. Bunicu si tata beau tiuca de Turţ , renumita pentru taria ei.Dupa care mancam cu totii, de aperitiv, niste slanina de casa. Apoi bunica ne aducea si alte bunatati. Si cu toate ca era foarte serios bunicul, il simteam ca ma iubeste, cum de altfel si-a iubit intreaga, numeroasa familie. Nu a mai apucat sa-si vada toti nepotii, din pacate. Necazurile de tot felul l-au macinat, a facut cancer si  s-a prapadit. Peste cativa ani, cand era si sora-mea de cativa anisori, parintii ne-au lasat acolo pentru o luna. Stiu ca mi-a fost foarte dor de ei, dar a fost o experienta foarte frumoasa. Si aerul curat de acolo ne-a facut foarte bine. Mai erau si verisorii mei, cu care ne jucam cat era ziua de lunga. Si mamaliga gatita de una din matusile mele, Irincuta, sotia lui Traian, mi-a ramas intiparita in minte, ca una din cele mai bune mancaruri ce le-am mancat. Deh, foamea este cel mai bun bucatar, zice-se parca 🙂 Bunica Maria a mai trait cativa ani buni. De „serviciile” ei de bunica au beneficiat in special verii mei, copiii unchiului Traian, care si-a facut casa foarte aproape de a bunicilor mei. El si unchiu Victor, au ramas in Turţ. Si unchiu Nelu s-a stabilit tot acolo, impreuna cu familia, dupa o vreme.Unchiu Aurel s-a casatorit si mutat la Tarna Mare. Unchiu Teofil, cel mai mare dintre frati, a venit la Satu Mare si aici s-a stabilit. Unchiu Romi, cel mai apropiat de mine sufleteste, de la un timp s-a mutat la Bucuresti, unde s-a casatorit si a locuit multi ani. Apoi s-a mutat la Focsani, de unde-i este sotia.Matusile mele Marioara si Elisabeta s-au stabilit si ele in Satu Mare. Matusa Livia s-a casatorit la Turulung si a stat acolo cativa ani, impreuna cu familia. Apoi s-au mutat la Satu Mare. A plecat si ea in Statele Unite si s-a stabilit acolo. Apoi au plecat si copiii ei, verii mei Tibi si Babuti. Mai au plecat si alti veri  de-ai mei in State. Pesemne le-a ramas in sange, de la strabunici citire, ideea de a sta acolo, deoarece bunica Maria a trait cu parintii cativa ani buni in USA. La ora asta am 5 veri si verisoare primare care stau in State, impreuna cu familiile. Si cum spuneam, familie numeroasa 🙂 Cand am terminat liceul, numaram 28 de verisori primari, numai din partea mamei mele. Din pacate unul a murit, dar in rest traim cu totii si avem la randul nostru familii, copiii, nepoti. Viata merge inainte. De intalnit, ne intalnim mai rar, tot mai rar, din pacate. Ultima data cand am fost impreuna, intr-un numar foarte mare, a fost, din pacate, la inmormantarea bunicii Maria. Din gospodaria bunicilor de la Turţ nu a mai ramas mare lucru, pentru ca au fost siliti sa predea pamanturile la CAP. Dupa ’89 foarte putin au recuperat din ce li s-ar fi cuvenit. Asa-i viata si astea sunt vremurile pe care le traim.

Mama lui Teo

Cand ne-am mutat in urbea mea natala, in toamna lui 2003, copilita mea avea aproape 10 ani. Bineinteles ca isi dorea compania altor copii de varsta ei. Dar in toamna aceea vremea rea s-a instalat foarte repede, si a impiedicat-o sa iasa, in cautare de copii si joaca. A venit si iarna, a mai si racit de cateva ori, si tot nu avea prieteni. A descoperit ca doi colegi, o fata si un baiat, locuiau cu noi in cartier, destul de aproape. Cu baiatul, care statea si mai aproape, au ramas prieteni si in ziua de azi, in ciuda faptului ca in anul urmator s-a mutat in Italia, cu parintii. Bunicii i-au ramas aici si in vacante venea si vine si neaparat o cauta pe Teo(asa i-au zis colegii totdeauna fiicei mele, nu am reusit sa-i conving ca diminutivul de la Teodora e Tea sau Thea). A venit si primavara si, in putinul timp liber ce-l avea, copilita mea studioasa si ambitioasa, s-ar fi jucat afara, dar nu-i cunostea inca pe copii si, fiind si foarte timida(oare cu cine o fi semanand?:)) )statea bosumflata in camera mare. Eu am iesit in balcon sa intind un lichean de rufe tocmai scoase din masina. La un moment dat, la etajul IV al blocului de vizavi, am vazut o copilita cam de varsta fiicei mele, stand in balcon si privind la copiii ce se jucau jos, intre blocuri. Si numai ce-mi veni mie o idee si am strigat-o si i-am spus ca si eu am o fetita de varsta ei si daca vrea sa se joace cu ea. Probabil m-a auzit si mama ei, ca a iesit in balcon si i-am repetat invitatia. La scurt timp fetele s-au intalnit in curte, s-au cunoscut si a inceput sa se infiripe intre ele o frumoasa prietenie, care mai dureaza si azi, in ciuda anilor si a faptului ca ei s-au mutat in Belgia, unde parintii si-au gasit de lucru si s-au aranjat, mai bine decat aici. Tocmai la inceputurile prieteniei lor, Moni, (asa o cheama pe fetita de atunci), a vrut sa ma intrebe, cu alta ocazie de Dora, noi amandoua fiind in balcoanele noastre. Nestiind numele nostru de familie, m-a strigat: „Mama lui Teo, o lasati pe Teo afara in curte?”:)) Si asa mi-a ramas numele: mama lui Teo. Adineaori am fost iar in balcon si aud deodata ca sunt strigata asa. Ridic privirea si o vad pe Moni cu parintii, zambindu-mi. Au venit acasa de sarbatori, ca majoritatea celor plecati la lucru in strainatate. Revenind la prima lor intalnire, pentru ambele fetite a fost binevenita intermedierea mea spontana, ca asa au avut curaj sa coboare si sa se imprieteneasca si cu ceilalti copii de aici. Si-mi era mai mare dragul sa-i privesc cum se joaca. Eu ieseam in balcon sa fumez cate o tigara si ma uitam fericita cum se joaca. A trecut o vreme si Dora mea, influentata de Moni care era eleva la Scoala de Arte, a vrut sa invete sa cante la chitara si pana sa-i cumparam, a primit una imprumut de la Moni.  Vietile lor s-au impletit armonios si au ramas prietene. Se intalnesc cand vin ei acasa, mai converseaza pe mess. Anii trec si eu am ramas si voi fi totdeauna”mama lui Teo”.

Primul serviciu

Am terminat facultatea in vara anului 1979. Mi-am luat repartitia la Intreprinderea de Anvelope din Drobeta Turnu Severin. Am avut vreo doua luni vacanta, dupa care m-am prezentat la post. Nu mica mi-a fost surpriza cand, intr-o zi de sfarsit de august, mergand la primul loc de munca, nu am gasit acolo altceva decat buldozere care nivelau terenul unde urma sa se construiasca intreprinderea, la care eu de fapt am primit repartitie de stat. Aveau totusi un nucleu de inceput, unde l-am gasit pe director, care mi-a zis ca pana se termina de construit fabrica, pot merge sa lucrez la oricare intreprindere de anvelope din tara, respectiv la Floresti, Zalau sau Bucuresti. Am ales „Danubiana” Bucuresti, pentru ca aveam pe unchiul Romi, fratele mamei, stabilit cu sotia in Bucuresti. Speram ca la momentul oportun sa ma ajute sa ma intorc in Timisoara. Dupa cateva demersuri nereusite de a gasi un loc de munca in Timisoara, mi-am facut bagajele si directia capitala! Acum zambesc cand imi dau seama ca erau atat de multi altii care ar fi fost fericiti sa poata lucra in capitala, si apoi sa se stabileasca acolo. Eu abia asteptam sa scap de ea. :)) Lucrurile nu au decurs chiar cum m-am asteptat: matusa mea nu a fost de acord sa stau la ei, desi aveau spatiu suficient si oricum nu urma sa stau mult timp. Doream sa ma intorc in Timisoara, cat mai repede posibil. Asa ca, de voie, de nevoie, am luat drumul spre „Danubiana”. M-a dus unchiul meu pana acolo, pentru ca de la ei, din, pe atunci Bul. Pacii si pana la fabrica, am facut 25 de kilometri. Intreprinderea era de fapt la cativa kilometri de capitala, dincolo de comuna Popesti-Leordeni. Era un autobuz care mergea din Piata Unirii pana acolo. Nu departe de fabrica era un camin de nefamilisti, unde m-am cazat si eu. Conditiile de trai din camin nu erau mai rele ca si in caminele studentesti, unde am stat 5 ani, cu exceptia scurtelor vacante. La inceput am stat intr-o camera cu inca 5 fete, muncitoare, nu cu colegele mele de facultate, care aveau si ele repartitia la Turnu Severin. Eu am lucrat vreo luna in schimbul I, apoi am trecut si eu la trei schimburi, ca si colegele mele de camera. Eram multi stagiari pe capul sefului meu, la Sectia Vulcanizare. Cum nu ne-a invatat nimeni, in toti cei 5 ani de facultate, ce anume are de facut un inginer intr-o fabrica, cam pierdeam vremea, la inceput. Stateam claie peste gramada la fumat, in locurile special amenajate, si povesteam vrute si nevrute. Asta prima luna, pana a pus saua pe noi sefu’ . Ne-a chemat intr-o dimineata pe toti in biroul lui, ne-a impartit niste hartii, unde erau scrise la concret, pentru fiecare, ce aveam de facut. De multe ori m-am gandit cu admiratie la primul meu sef, si pentru faptul ca a stiut sa faca acest gest, de a ne arata care este rolul si rostul nostru acolo si ca pentru salariul ce urma sa-l luam, asta si asta aveam de facut, concret. Spiritul de bun organizator aveam prima data ocazia sa-l intalnesc la cineva. Intreprinderea nu era chiar noua. De aceea multe dintre utilaje nu mai functionau la parametrii normali, unele deloc. La sectia „Vulcanizare” unde lucram eu, teoretic nu ar fi trebuit sa stiu ce este acela negru de fum. Dar din cauza celor de mai sus, zilnic ma umpleam de…culoare, de ziceai ca sunt de pe alt continent..:)). Negrul de fum se intindea si dincolo de portile fabricii, la cativa kilometri. Bine ca nu am stat doar 4 luni, altfel… Si din cauza asta exista o foarte mare fluctuatie de personal. Unii veneau si altii plecau, cat puteau de repede. Si in privinta personalului, printre muncitori erau si persoane condamnate la locul de munca, si, uneori, cand imi faceam in schimbul 3 turele de supraveghere si mai trebuia si sa le atrag atentia asupra unor nereguli, ma priveau cam crucis, de-mi crestea pulsul la gandul a ce as putea pati. Dar nu aveam de ales. Si spuneam hotarata si categorica ce aveam de spus, asa ca am scapat teafara, de fiecare data. Dupa un timp am primit sarcina ca sa identific la anvelopele iesite defecte, cauza producerii defectiunii. Dupa un scurt instructaj tinut de o colega, am inceput noua indeletnicire. Era un fel de tarc imprejmuit in mijlocul sectiei, slab luminat, unde singura rascoleam anvelopele imense de tractor si-mi faceam treaba, cat puteam de bine. Atunci nu m-am gandit la asta, dar acum da: la ce au fost buni cei 5 ani de facultate, in care ni s-au bagat in cap, mai mult sau mai putin, cu palnia, o sumedenie de notiuni teoretice? Si din nou trebuie sa spun: atunci nu am avut de ales. Nici prin gand nu mi-a trecut sa plec inapoi acasa, in urbea mea natala. Asteptam vesti de la cei pe care ii rugasem sa ma ajute sa ma intorc in Timisoara. Pesemne ca am facut treaba destul de buna, ca prin noiembrie, adica dupa 3 luni de cand m-am angajat, m-au anuntat ca sunt trecuta pe lista cu cei care urmau sa primeasca o garsoniera in cartierul cel mai apropiat, Berceni. Colega care-mi predase sectorul ei m-a privit ciudat si mi-a spus ca ea era de cativa ani acolo si nu era pe lista. Atunci m-am dus la seful de sectie si am insistat sa o puna pe ea pe lista, ca eu oricum nu ramaneam acolo. S-a uitat la mine si nu prea a fost de acord, dar eu eram foarte hotarata. Si intr-adevar, peste cateva zile am primit vestea ca voi putea reveni in Timisoara. Un singur regret am mai avut: peste cateva luni de la plecarea mea, colegele mele de facultate s-au dus pentru o luna in Japonia, la specializare. Eu eram deja in Timisoara si am „ratat” Japonia. Dar si „buletinul de Bucuresti” . :)) Am vazut doar filmul, peste cativa ani.

In timpul liber luam autobuzul si mergeam in oras. Faceam lungi plimbari, de una singura, plecand din Piata Unirii, pe bulevarde : I.C. Bratianu, Balcescu, Magheru, uneori pana in Piata Romana. Intram prin magazine, „Unirii”, „Cocor” ajungeam chiar pana la „Eva”. Cautam ceva concret sau pur si simplu sa vad ce mai e nou. Uneori mergeam prin Lipscani, alteori pe Calea Victoriei. Am ajuns sa cunosc destul de bine zona aceea a capitalei. Alteori, duminicile, unchiul meu insista sa merg la ei, desi nu ma simteam in largul meu. Cu asemenea ocazii totusi am ajuns sa vizitam Muzeul de Arta si la un spectacol la Sala Palatului. Muzeul mi-a placut foarte mult. Si Sala Palatului m-a impresionat prin dimensiuni. Nu eram de prima data in Bucuresti. In copilarie si adolescenta, de cate ori am mers spre mare, am poposit si la unchiul Romi, pentru o zi sau doua. Dupa inundatiile din 1970, am stat , impreuna cu sora mea, o luna acolo. Toti copii din Satu Mare au fost trimisi, imediat dupa inundatii, obligatoriu ori in tabere ori la rude, de teama epidemiilor. Pe noi maica-mea ne-a trimis la unchiu. Am gasit si acolo copii de varsta noastra si chiar am legat frumoase prietenii. Pe Roxi, prietena mea de atunci, aveam s-o intalnesc si cat am lucrat acolo. Dar ne instrainaseram deja. Asa ca, am fost mai mult singura. Colegele mele foste de facultate erau altfel de firi. Ne intelegeam bine, dar nu eram asa apropiate.

Si in decembrie a venit si vestea cea mare: aveam sa lucrez in Timisoara. A trebuit sa fac cateva drumuri pentru acte si aprobari. Se lasase deja iarna. De sarbatori am mers acasa la parinti, de acolo la Drobeta Turnu-Severin pentru negatie, apoi la „Danubiana”, pentru transferul definitiv. Aveam sa intampin greutati la Bucuresti tocmai: nu vroiau sa ma lase sa plec. Se cramponau de fiecare om sau pur si simplu din nu stiu ce motive. A fost nevoie de interventia unui vecin de-a unchiului meu, care lucra la un for superior fabricii, ca sa pot pleca, cu o intarziere de 15 zile. Cand am revenit la Timisoara, parca am revenit acasa. Si Timisoara avea sa fie pentru mine”acasa”, inca cativa ani buni, pana in septembrie 2003.

Acum, in  2011, dupa atatia ani ca ne-am stabilit in orasul meu natal, tot in Timisoara zic ca sunt acasa. Sper ca intr-o buna zi sa ma pot intoarce.

Intr-o vara, la Livada

Cand eram de aproape 3 ani, parintii mei s-au angajat la un centru de achizitionare a capsunilor, la Livada, aproape de Satu Mare. M-au luat si pe mine cu ei. Ne-am mutat undeva in gazda, la o familie. Bineinteles ca aveau tot felul de animale de casa, inclusiv un caine, pe care il priveam cu mult”respect”, fiindu-mi cam frica de el, desi era legat cu un lant pe timpul zilei. Dar, ca orice caine respectabil, latra ori de cate ori intra cineva strain in curte, inclusiv la noi. Si mie-mi era frica de el, mai ales pentru ca latra. :))

Nu prea ma omoram cu mancatul, asa ca parintii mei imi luau de toate, numai sa mananc ceva. Intr-o vreme au observat ca biscuitii ce-i luau, treceau destul de repede. S-au bucurat, pana in ziua cand m-au surprins cum incercam sa-l imbunez pe caine, hranindu-l cu biscuiti. Scena era aceeasi: stateam cat se putea de departe de caine, atat cat sa poata lua din mana mea biscuitul, zicandu-i: „Poftim Bistos biscuite!” , foarte serioasa si hotarata. Bistos asa-l chema pe catel. Si acum se amuza parintii mei pe seama mea! :))

Alta data am disparut de acasa. Speriati la culme, parintii m-au cautat peste tot. Un vecin le-a spus ca m-a vazut la gara. Cand m-au gasit si m-au intrebat ce cautam acolo, le-am raspuns ca vroiam sa iau trenul si sa ma duc inapoi acasa la Satu Mare, ca acolo era casa mea si ca la Livada nu-mi place sa stau. :)) Stiam eu care era rezolvarea: inapoi la origini ! :)))

Cum parintii mei erau la serviciu cat era ziua de lunga, s-au gandit sa ma duca la gradinita. Zis si facut. Nu-mi mai amintesc mare lucru, decat ca un copil mi-a zis ca eu nici nu am ce cauta acolo, ca nu aveam nici 3 ani. Asa e, abia in septembrie aveam sa implinesc 3 ani. Probabil din cauza „uraciosului”acela de copil, cand ne-au facut o fotografie in curtea gradinitei, se vede clar ca nu prea-mi placea mie acolo. :)) Totusi, am facut parte dintr-un ansamblu de jocuri populare, probabil cu ocazia intrarii in vacanta a gradinitei. Am si de atunci o fotografie si sunt usor de recunoscut, datorita picioruselor de o forma aparte, X. :))) Langa mine e o fetita mai plinuta, prietena mea. Imi amintesc ca mergeam cateodata la ei in vizita si cu ea ma intelegeam bine. In rest, cam stiu pe unde era gradinita si cam atat, eu neavand asa amintiri de pe vremea cand eram in carucior, ca prietenul Ava.

Ah, da! Mi-am mai amintit ceva: am racit foarte tare la un moment dat si nu m-au dus la gradinita. Nu stiu cum de m-au lasat singura si cu medicamentele langa mine, pe noptiera. Si am dat de vitamina C, si fiind ea gustoasa, am supt mai multe, nu stiu exact cate, dar mi s-a facut rau. Nu stiu cum am reusit, dar am muscat o cana ceramica, pana am spart-o cu dintii, in criza ce a urmat „degustarii”in exces a vitaminei C. Stiu ca mama era deja langa mine si s-a speriat foarte. Eh, dar n-a fost atunci sfarsitul lumii si, am mai facut si alte nazbatii, ca orice copil, de altfel. Dar astea, alta data.

Impresii de la mare

Beach.

Litoral

Azi cand am intrat in apa marii, nu am mai avut impresia ca sunt intampinata cu o imbratisare calda. E mai invalurita, mai rece, dar tot o iubesc. O voi iubi vesnic. Prognoza meteo nu e incurajatoare pentru zilele urmatoare. Dar nu prea imi pasa. Si asa aveam de gand sa-mi mai astern din ganduri, amintiri, impresii, pe aceasta „coala” de net. Locuim intr-un hotel cu nume semnificativ:Cupidon. Numele nu are de fapt importanta. Si initial am vrut sa stau la hotelul de langa, Fortuna, dar inca si la ora aceasta este in renovari. Singurul lucru ce ma deranjeaza este ca nu are balcon, unde visam sa stau si sa scriu. In rest are toate dotarile necesare unei mini-vacante, inclusiv frigi si TV. E minunat sa ma pot odihni, in sfarsit. Pe plaja mi-am luat ca sa citesc o carte ” Climate” de Andre Maurois. Desi imi place, nu reusesc s-o citesc. Acum macar citesc o pagina, doua, zilnic. :)) Am inceput-o de cateva luni si tot la faza asta sunt. Imi place foarte mult de Odile. As fi vrut sa fiu ca ea. Nu stiu de ce, totdeauna as fi vrut sa fiu altcineva, nu cine si cum sunt. (Sunt „bruiata” la ora asta de catre cineva care mi-a pus „Sing, sing, sing” by Benny Goodman) :)) Sa revin: deci nu sunt ce si cum as fi vrut. O mare problema a tagmei romanticilor: nemultumirea de sine. :))

Revenind la vacanta acestui an, am ajuns sa nu mai intreb la iesirea din hotel: „Si noi incotro o luam acum?”, cum am facut ieri si alaltaieri. Parca aveam simtul orientarii, sau doar aveam, candva, undeva? :)) Ieri seara am venit singura de pe plaja, fara sa ma ratacesc. Ce realizare, nu ? Azi dimineata am zis sa mergem pe un alt traseu spre mare si am recunoscut portiuni de drum ce le faceam prin 2000, cand am fost la mare cu mami si Dodi. Pe la pranz, venind de la plaja, iar am vrut in recunoastere. Incep sa-mi revin la vechea „forma”, de „cercetasa” :)) Statiunea arata bine. Totul pare nou si functional. Hotelul nostru e aproape de ceea ce era hotel Europa, acum Ana Aslan Spa Center. Vile si hoteluri bine intretinute, o multime de locuri unde poti servi masa, magazine si tarabe cu de toate la tot pasul. Preturile la alimente in schimb sunt cam ridicate. In fine, de toate, pentru aproape toate buzunarele. Am aflat ca functioneaza inclusiv vechiul „Ghiol”. Vizavi, aproape, este si o gradina de vara de cinema, unde, azi cand am trecut pe acolo, cineva lipea afise pe avizier. Deci e functional. Pe vremuri, cand am mai fost la mare, am prins un festival de teatru la Mamaia. Am fost in fiecare seara la spectacole, cu marii nostri actori. Una din piesele vazute „pe viu” a fost „Tache, Ianche si Cadar”, in distributia aceea celebra cu Radu Beligan, Gheorghe Dinica si Marin Moraru. Ce vremuri! Toate trec, si bune si rele! Azi nu ne mai permitem asa iesiri, chiar daca ar fi. E bine totusi ca am ajuns pana aici!  Ce ne mai aduce viitorul? Vom trai si vom vedea! Gata! Pauza de masa!

Si la Izvoare ne-a prins ploaia

Lac FirizaIzvoare e o statiune montana din apropiere de Baia Mare. Se trece pe langa lacul Firiza, in sus spre muntii Gutaiului. Intr-o vara, in 2006 cred, le-am propus alor mei sa facem un circuit intr-un mini concediu prin Maramures. Traseul a fost: Satu Mare- Baia Mare- Firiza- Blidari-Izvoare- Baia Mare- Baia Sprie-Ocna Sugatag- Sighet- Sapanta- Camarzana- Vama- Livada-Satu Mare. A fost un maraton, din nou, dar am vazut o sumedenie de locuri noi si frumoase. La Izvoare mai fusesem in copilarie, intr-o tabara in clasa a VI-a. Nu imi mai aminteam mare lucru, doar ca mi s-a parut foarte lunga, fiind prima data ca eram departe de parinti si mai ales de surioara mea, care pe atunci era cam de un an.

Dar sa revin. Ca de obicei, ne-am propus sa pornim devreme la drum, dar s-a facut iar vreo 11 pana am plecat. Dar Baia Mare e doar la 60 km de Satu Mare! Mai mult timp am pierdut in Baia Mare, cautand-o pe o fosta colega a fiicei mele, mutata de un an acolo, cu parintii, care s-au „repatriat” in Baia Mare. Dupa o scurta vizita la ei, ne-am continuat drumul spre Firiza. A fost foarte frumos! Drumul serpuieste pe langa lac, mult timp. Am facut un mic popas si am mers mai departe. Obiectivul era Izvoare, sa innoptam acolo in cort. Eram din nou dotati cu de toate, pentru. In drum am vazut insa indicatoare spre Blidari, unde era si o pastravarie. Bineinteles ca ne-am abatut si pe-acolo. Am vazut prima data cu ochii nostri o crescatorie de pastravi. In bazine pestii erau impartiti pe marimi: in unele cei mai mici, in altele din ce in ce mai mari. Am fost fascinati, de la mic la mare, de spectacol. Apoi am plecat spre Izvoare. Ne-am cam invartit dupa un loc convenabil de campare. Indrumati de niste localnici, am gasit un loc minunat, un adevarat colt de rai: o mica insula inconjurata de bratele bifurcate ale unui parau. In mijloc iarba era atat de proaspata si verde, in ciuda faptului ca ne aflam la inceputul lui august. Mai erau si niste copacei si o masa de lemn si niste buturugi in loc de scaune. Ca sa ajungem pe insulita trebuia sa trecem paraul, fara sa ne udam pe picioare, doar facand un pas mai mare. Masina am lasat-o totusi dincoace. Am carat totul pe insula, ne-am instalat cortul, am facut un foc si am prajit ceva pe gratar, am spus povesti la lumina stelelor, si, intr-un tarziu, doborati de oboseala, am adormit in cort. Numai ca noaptea a inceput ploaia, asa pe la trei. Si nu mai contenea, ploua de turna! M-am trezit si ma gandeam cu groaza ca ne aflam pe insulita aceea si apele la munte se umfla repede! Si masina era parcata intr-o panta, inspre parau, destul de aproape de apa! Nu am mai putut adormi. Abia am asteptat sa vina ziua. Ploaia nu dadea semne sa se opreasca. Am adunat totul, cat am putut de repede. Asa cum m-am asteptat, apele au crescut mult si curgeau cu viteza mare. Pe locul unde le-am trecut la sosire, nu mai puteam sa ne intoarcem. Altii dinaintea noastra, mai prevazatori, au infipt niste busteni in apele paraului, ca  pe niste dale, pe care am trecut, cu chiu cu vai, alunecand, uzi leoarca, pe malul celalalt. Si masina ajunsese aproape in apa, cu rotile din spate. A trebuit s-o impingem zdavan, ca s-o urnim din loc. Noroc ca eram cu „rusoaica” de Lada, „balsoi”, care ne-a ascultat de data aceea, si am ajuns cu bine la drum. Nu am avut incotro, a trebuit sa mergem spre Ocna Sugatag, desi era prevazut in planurile noastre sa mai ramanem o zi pe acolo, eventual sa urcam pe Ignis, in apropiere de Baia Mare. Dar ploaia ne-a deturnat, iarasi, planurile. Din Baia Mare drumul nostru a fost foarte anevoios, mai ales intre Baia Sprie si Mara. Serpentine numeroase, in panta, ploaia nu mai contenea, vizibilitate limitata, masina aluneca ici-colea, parea ca toate astea nu se mai termina! Dupa cateva ore, cel putin noua ni s-au parut infinit de lungi, am trecut cu bine si de Mara, s-a oprit si ploaia si drumul a devenit mai „prietenos”, mai deschis, fara urcusuri. Cand am ajuns la Ocna Sugatag, se facuse deja dupa-amiaza bine. Prima vila in care am intrat, avea proprietar un domn pescar, cum altfel. Pescarii la pescar trag! Bineinteles ca nici nu am vrut sa mai cautam cazare in alta parte. Zilele urmatoare aveam sa ne lamurim ca nici nu am fi gasit la pret mai bun, confortul ce-l aveam acolo. Asa s-a incheiat, cu bine, ploaia de la Izvoare.

„Urseletul” satmarean

Această prezentare necesită JavaScript.

L-am descoperit dupa vreo 2-3 ani ca ne-am mutat in „urbea mea natala”. Ne cautam cu disperare un loc cat mai apropiat ca aspect cu cel ce am fost obligati de uneori necrutatoarea soarta sa-l parasim: Urseni, jud. Timis. Adica doream sa fie cat mai aproape, sa fie si o apa curgatoare nu prea adanca, unde sa ne balacim si sa gasim si un pic de umbra naturala, adica ceva copaci. Asa ne placea noua sa ne petrecem clipele libere, evadand in mijlocul naturii. Vara era foarte important sa avem unde sa mergem si la baie. Nu ne placeau strandurile supraaglomerate, superscumpe si surse de infectii de tot felul. Desi in ultimii ani ca am stat la Timisoara, ziarele zvoneau de zor cat de poluate erau apele curgatoare din zona, „adevarate focare de infectie”, noi nu am patit niciodata nimic. Doar ne-am mai racorit de arsita verii.

Pana sa descoperim Martinestiul, am mai fost in cateva locuri in apropiere, dar loc la umbra era mai departe de malul apei si, noua ne trebuia si sa se poata si pescui, cat de cat cu sanse de a prinde ceva pesti. Macar iluzia unor capturi sa existe ! :)) ( Nici nu suntem pretentiosi, nu-i asa?)

Mai ales de balaceala ne trebuia, cu apa nu prea adanca. Vara daca nu ploua mai mult timp, exista o portiune destul de lata unde nu e adanca apa, asa ca ne convenea de Martinesti si din acest punct de vedere. Pana sa-l gasim, eu cel putin, am suferit de arsita verii. Ma simteam ca pestele pe uscat. Ma obisnuisem cu baile din Timis, la Albina, Cheveres, si, in ultima vreme, la Urseni. Odata un vecin de-al socrilor mei, cand m-am plans ca nu avem bani sa mergem la mare, mi-a raspuns:”-De ce-ti trebuie mare, cand voi una-doua sunteti afara la Timis?” Asa si era. Nisipul de pe plajele de la Timis si din apa, ne dadea senzatia ca suntem la mare. Doar orizontul era limitat, nu infinit, ca la mare. Nu e totuna! Si briza marii? Si apa sarata, care te vindeca de multe, fara macar sa-ti dai seama cat de recunoscator ar trebui sa-i fii? Odata am mers la mare si ma julisem inaite. Cand am intrat in apa, m-a usturat foarte tare rana, dar s-a vindecat uimitor de repede, fata de alte dati. Orisicat de tare m-a usturat, tot am intrat in apa de n ori! Doar ca ieseam mai repede, totusi. :))  Oricum, nu-mi place sa stau cu orele in apa, spre deosebire de ai mei, care uitau sa mai iasa. Prefer sa intru mai des.

Dar sa revin la „Ursuletzu”. Nu mai rabdam atata privare de la baie-baie, asa ca, intr-o vara s-a pornit Petre cu bicicleta, pe malul Somesului, pentru ca sa descopere un nou Urseni. Si, nici nu dupa mult timp, a venit acasa triumfator. „L-am gasit! E mai aproape, doar la 8 km.”. Ne-am imbarcat in masina si ne-am dus sa-l vedem. A fost „dragoste la prima vedere”. Atat de mult seamana cu Urseni-ul, incredibil! In afara de numele localitatii (Urseni-Martinesti, ambele de la mos Martin provenientza), pana si drumul este foarte asemanator: la cativa kilometrii dupa Satu Mare, se vireaza la dreapta. Urmeaza localitatea, drumul serpuind prin ea, la fel ca la Urseni, tot spre stanga (noi mergeam pe langa balta de la Urseni spre dig), pana ajungem sa urcam si aici digul.

De pe dig e o priveliste frumoasa. Se vad si muntii in stanga, in departare. Pe malul Somesului sunt salcii batrane, care-si ofera generos umbra. Vara e destul de aglomerat, ca la Urseni. Pana si nelipsita cireada de vaci paste in apropiere, cu dezavantajele de rigoare, pentru strainii dornici doar de racorire. In ultimii ani i-am dus si pe parintii mei de 1 Mai, cand isi aniverseaza ei casatoria. Sunt cateva tufe de liliac si de soc, aproape de mal, spre deliciul nostru. Totdeauna am adus si acasa. Asa ca ieri am „evadat” la Martinesti. Doar ca ploia ne-a gonit repede. Ce nu-mi place e faptul ca Dora noastra nu mai vrea sa vina afara cu noi. Am vrut s-o chem pe o fosta colega si prietena din copilarie, dar, pentru ca din nou ne-am „intins” si s-a facut 4 fara 20 cand am plecat de acasa si nici nu am anuntat-o din timp, am mers doar noi doi, again. La un moment dat Petre s-a dus la baie in Somes si iar a uitat sa revina. S-a intors doar cand au dat primii stropi de ploaie. Si mi-e o ciuda pe el! Chiar daca apa inca e rece, tot as fi vrut sa ma balacesc si eu! Cred ca am fost ratza intr-o alta viata!:))

Asa ca, pana una alta, trebuie sa ne multumim cu „Ursuletzul”satmarean. De cate ori am avut ocazia, am mers macar pentru 2-3 ore si la Timis. Unele locuri s-au schimbat. E si normal! Din 2003 pana acum a trecut ceva vreme! Apa din Timis e mai adanca acum. Am inteles ca s-au facut cateva baraje, mai jos de Sag. Pentru pestii care urcau in primavara ca sa depuna icre, sigur nu a fost o „miscare” inspirata. Mi-am propus sa nu ma mai framant pentru lucruri pe care si asa nu le pot schimba. La locul si  momentul potrivit insa, nu voi ezita sa iau atitudine, asa cum am facut-o si de alte dati, indiferent de „consecinte”.

Asta a fost povestea cu „ursuletzul” local.

Canotaj, trei luni intr-o vara (part 2)

Cand ne-am mutat cu baza langa Pescarus, nu am mai avut stadion asa de aproape. Sanyi bacsi a gasit o solutie: sa alergam pana la uzina de apa ce se construia aproape de intrarea in Martinesti si inapoi. Adica 6 km in total. Nu am avut de ales. Oricum, nu cred ca era mai mult decat cele 20 de ture de stadion. Ma obisnuisem deja sa trec de „punctul mort”, cand simteai ca te prabusesti si nu mai ai vlaga in tine. Acum ma „pasiona”altceva: sprintul final. Priveam cu invidie la baietii care o luau inainte, cand mai aveam vreo 300-400m si ajungeau primii. Vroiam sa-i intrec! Si a venit si ziua aceea! Si acum ma trec fiorii cand imi amintesc! Jozsi, cel mai bun alergator, a ramas la fel de surprins ca si mine, ca pe ultimii metrii l-am intrecut. Tot asa de surprinsi au fost si colegii de grupa, cand m-au vazut ca, fara antrenament, fara prea multa incalzire, am ajuns pe locul doi la un concurs de alergare la facultate. Peste ani am inteles ca am rezistenta, sunt „un cal de cursa lunga”. Sau cel putin eram…:))

Dar sa revin la vara lui”72. Acasa la noi tocmai se zugravea. Mobila din camere era adunata pe mijloc si acoperita. Dimineata ma trezeam si alergam in jurul mobilei, 30 de ture intr-o directie, 30 in cealalta, ca sa nu ametesc.:))  Apoi continuam cu alte exercitii. Dupa masa de la 6 aveam antrenament pe lac, zilnic, cu exceptia sfarsitului de saptamana. Urma sa mergem la un mare concurs la Snagov. Illa s-a angajat si nu a mai venit la canotaj. Nu aveam cu cine sa fac echipa. Ar fi trebuit sa fac un „solo”. Zic „ar fi trebuit”, dar numai nu-mi reusea: ma rasturnam intr-una. Am si o fotografie de cum eram in apa, dupa ce m-am rasturnat. De pe mal m-a fotografiat cineva si mi-a adus poza, dupa un timp. Eram tare necajita, pentru ca stiam ca asa nu voi participa la concurs. O singura data am ramas in barca si nu m-am rasturnat, desi am traversat lacul in diagonala: m-a prins o ploaie mare chiar pe malul opus de unde urcam sa ne ducem barcile in spinare la debarcader. Atunci nu m-am rasturnat, ca noroc, pentru ca nu mai era nimeni pe lac care sa ma ajute, la nevoie. Abia am urcat pe malul alunecos, cu barca in spinare. Dar am reusit! Toti au ramas surprinsi, cand am aparut, din perdeua de ploaie, uda leoarca si plina de noroi.

Am mers la antrenamente pana toamna tarziu, cand am racit zdravan si tata nu m-a mai lasat. In primavara am fost din nou de cateva ori, dar in final am abandonat, partial pentru ca ma ingrasasem mult si mi-era greu, dar mai ales ca tata tot bombanea si nu vroia sa ma lase. El ar fi vrut sa merg in continuare la scrima, unde am fost in clasele VI-VIII, mai ales ca el a fost cumnat din prima casatorie cu regretatul antrenor Csipler Sanyi. Dar asta e o alta poveste. As fi putut sa continui canotajul la facultate, mai ales ca l-am reintalnit pe unul din colegii de la canotaj. El era la facultate la Timisoara, ca si mine. Dar eu l-am refuzat. Mi-a fost partial teama ca nu voi avea suficient timp pentru scoala, fiind in anul I de facultate. Si acum regret! Dar asa a fost sa fie!

Dupa ani, cand ne-am mutat in urbea mea natala, am fost foarte dejamagita cand am trecut pe langa ceea ce a fost o frumoasa zona de verdeata si agrement, lacul Pescarus, acum fara apa, inundat de vegetatie, abandonat, neglijat. Este o zona locuita si ar fi prins bine celor din jur sa fie cum il stiam eu.

That’s all folks!

 

Canotaj, trei luni intr-o vara – (part 1)

Au fost putin mai mult de trei luni. In martie sau aprilie 1972, pe cand eram in clasa a X-a, buna mea prietena Aneta mi-a propus sa mergem impreuna la canotaj. Nu am ezitat si am urmat-o. Ne-am prezentat impreuna la antrenament. Pe atunci „casa barcilor” era undeva aproape de piata, in curtea unui cetatean. In apropiere era un stadion, unde ne faceam incalzirea, apoi pe apa, pe Somes. Am fost „putin”socata cand Sanyi bacsi, antrenorul ne-a pus sa facem pentru inceput 20 (da, douazeci) de ture de stadion. Asa, acolo, in fiecare zi de antrenament, sub indrumarea lui am invatat sa-mi depasesc limitele. Ne-a avertizat ca vine un moment de mare oboseala, de sfarseala, la a nu stiu-cata tura de stadion, dar, cu vointa, ambitie si perseverenta, o putem depasi. Apoi totul vine de la sine si ne duc picioarele pe noi, nu mai simtim sfarseala. Dupa, urmau cateva exercitii de incalzire. Apoi, echipati cu veste de salvare, imbarcarea si pe Somes!De primele dati am facut echipa cu alti cativa copii incepatori, si baieti si fete, intr-un caiac de 7 persoane. Unul din cei mai mari si mai cu experienta din baieti a fost „dadaca”noastra. Asa au trecut cateva saptamani. Apoi ne-am mutat cu totii si barcile, mai spre marginea orasului, unde era amenajat un lac mai mic, numit Pescarus. Atunci Sanyi bacsi ne-a impartit in alte echipe. Eu cu o fata Illa, am format o echipa de caiac dublu. Amandoua eram incepatoare. Mai mult eram in apa rasturnate, decat pe lac. Sanyi bacsi ne-a spus ca daca ne rasturnam, sa nu dam drumul la vasle, sa nu se piarda. Si uite asa instruita, era sa ma inec. Bineinteles ca ne-am rasturnat. Eu, cuminte, tineam de vasla, ca de un colac de salvare. Apa avea vreo trei metri acolo. Vesta de salvare nu folosea la nimic, daca nu era pe tine. Nu era…Si ma duceam spre fundul lacului, ma opinteam si urcam din nou, apucam sa zic Iii..Iar la fundul apei, iar sus Iii…, iar jos, iar sus…Uite asa de cateva ori, pana ce imi vine un gand salvator: ia sa dau drumul naibii la vasla si sa inot catre mal. Zis si facut! Intre timp s-au apropiat si colegii de noi si ne-au scos din apa. Am primit o mustruluiala zdavana si, dupa ce toata lumea s-a calmat, toti au inceput sa rada cand Illa le-a povestit cum faceam eu:Iiii….bluglu….Iii….bluglu… De la o vreme ne-am mai sincronizaat cu Illa. Era si timpul, pentru ca urma sa participam la un concurs la Targu Mures. Ne-am dus cu un camion, acolo am calatorit, acolo am dormit, claie peste gramada. A fost si festivitatea de „initiere”, care a constat in a primi de la fiecare dintre cei mai vechi intr-ale canotajului, cate o palma zdravana, peste fund, data asa… cu naduf! Au, si acum ma doare, cand imi amintesc! Si la urma, „pecetea”, adica o muscatura serioasa pe buca. Acum rad, dar atunci am urlat de durere!:))) Si am ajuns si la Targu Mures! Inainte chiar de a incepe concursul, cine se rastoarna cu barca? Eu cu Illa! Asta asa, ca sa ne „racorim”de emotii! Totusi, am terminat pe locul doi! Onorabil!Asta pentru ca au fost doar trei echipaje concurente, iar cele din urma s-au rasturnat mai des ca noi!:))). Va urma.