Primul serviciu

Am terminat facultatea in vara anului 1979. Mi-am luat repartitia la Intreprinderea de Anvelope din Drobeta Turnu Severin. Am avut vreo doua luni vacanta, dupa care m-am prezentat la post. Nu mica mi-a fost surpriza cand, intr-o zi de sfarsit de august, mergand la primul loc de munca, nu am gasit acolo altceva decat buldozere care nivelau terenul unde urma sa se construiasca intreprinderea, la care eu de fapt am primit repartitie de stat. Aveau totusi un nucleu de inceput, unde l-am gasit pe director, care mi-a zis ca pana se termina de construit fabrica, pot merge sa lucrez la oricare intreprindere de anvelope din tara, respectiv la Floresti, Zalau sau Bucuresti. Am ales „Danubiana” Bucuresti, pentru ca aveam pe unchiul Romi, fratele mamei, stabilit cu sotia in Bucuresti. Speram ca la momentul oportun sa ma ajute sa ma intorc in Timisoara. Dupa cateva demersuri nereusite de a gasi un loc de munca in Timisoara, mi-am facut bagajele si directia capitala! Acum zambesc cand imi dau seama ca erau atat de multi altii care ar fi fost fericiti sa poata lucra in capitala, si apoi sa se stabileasca acolo. Eu abia asteptam sa scap de ea. :)) Lucrurile nu au decurs chiar cum m-am asteptat: matusa mea nu a fost de acord sa stau la ei, desi aveau spatiu suficient si oricum nu urma sa stau mult timp. Doream sa ma intorc in Timisoara, cat mai repede posibil. Asa ca, de voie, de nevoie, am luat drumul spre „Danubiana”. M-a dus unchiul meu pana acolo, pentru ca de la ei, din, pe atunci Bul. Pacii si pana la fabrica, am facut 25 de kilometri. Intreprinderea era de fapt la cativa kilometri de capitala, dincolo de comuna Popesti-Leordeni. Era un autobuz care mergea din Piata Unirii pana acolo. Nu departe de fabrica era un camin de nefamilisti, unde m-am cazat si eu. Conditiile de trai din camin nu erau mai rele ca si in caminele studentesti, unde am stat 5 ani, cu exceptia scurtelor vacante. La inceput am stat intr-o camera cu inca 5 fete, muncitoare, nu cu colegele mele de facultate, care aveau si ele repartitia la Turnu Severin. Eu am lucrat vreo luna in schimbul I, apoi am trecut si eu la trei schimburi, ca si colegele mele de camera. Eram multi stagiari pe capul sefului meu, la Sectia Vulcanizare. Cum nu ne-a invatat nimeni, in toti cei 5 ani de facultate, ce anume are de facut un inginer intr-o fabrica, cam pierdeam vremea, la inceput. Stateam claie peste gramada la fumat, in locurile special amenajate, si povesteam vrute si nevrute. Asta prima luna, pana a pus saua pe noi sefu’ . Ne-a chemat intr-o dimineata pe toti in biroul lui, ne-a impartit niste hartii, unde erau scrise la concret, pentru fiecare, ce aveam de facut. De multe ori m-am gandit cu admiratie la primul meu sef, si pentru faptul ca a stiut sa faca acest gest, de a ne arata care este rolul si rostul nostru acolo si ca pentru salariul ce urma sa-l luam, asta si asta aveam de facut, concret. Spiritul de bun organizator aveam prima data ocazia sa-l intalnesc la cineva. Intreprinderea nu era chiar noua. De aceea multe dintre utilaje nu mai functionau la parametrii normali, unele deloc. La sectia „Vulcanizare” unde lucram eu, teoretic nu ar fi trebuit sa stiu ce este acela negru de fum. Dar din cauza celor de mai sus, zilnic ma umpleam de…culoare, de ziceai ca sunt de pe alt continent..:)). Negrul de fum se intindea si dincolo de portile fabricii, la cativa kilometri. Bine ca nu am stat doar 4 luni, altfel… Si din cauza asta exista o foarte mare fluctuatie de personal. Unii veneau si altii plecau, cat puteau de repede. Si in privinta personalului, printre muncitori erau si persoane condamnate la locul de munca, si, uneori, cand imi faceam in schimbul 3 turele de supraveghere si mai trebuia si sa le atrag atentia asupra unor nereguli, ma priveau cam crucis, de-mi crestea pulsul la gandul a ce as putea pati. Dar nu aveam de ales. Si spuneam hotarata si categorica ce aveam de spus, asa ca am scapat teafara, de fiecare data. Dupa un timp am primit sarcina ca sa identific la anvelopele iesite defecte, cauza producerii defectiunii. Dupa un scurt instructaj tinut de o colega, am inceput noua indeletnicire. Era un fel de tarc imprejmuit in mijlocul sectiei, slab luminat, unde singura rascoleam anvelopele imense de tractor si-mi faceam treaba, cat puteam de bine. Atunci nu m-am gandit la asta, dar acum da: la ce au fost buni cei 5 ani de facultate, in care ni s-au bagat in cap, mai mult sau mai putin, cu palnia, o sumedenie de notiuni teoretice? Si din nou trebuie sa spun: atunci nu am avut de ales. Nici prin gand nu mi-a trecut sa plec inapoi acasa, in urbea mea natala. Asteptam vesti de la cei pe care ii rugasem sa ma ajute sa ma intorc in Timisoara. Pesemne ca am facut treaba destul de buna, ca prin noiembrie, adica dupa 3 luni de cand m-am angajat, m-au anuntat ca sunt trecuta pe lista cu cei care urmau sa primeasca o garsoniera in cartierul cel mai apropiat, Berceni. Colega care-mi predase sectorul ei m-a privit ciudat si mi-a spus ca ea era de cativa ani acolo si nu era pe lista. Atunci m-am dus la seful de sectie si am insistat sa o puna pe ea pe lista, ca eu oricum nu ramaneam acolo. S-a uitat la mine si nu prea a fost de acord, dar eu eram foarte hotarata. Si intr-adevar, peste cateva zile am primit vestea ca voi putea reveni in Timisoara. Un singur regret am mai avut: peste cateva luni de la plecarea mea, colegele mele de facultate s-au dus pentru o luna in Japonia, la specializare. Eu eram deja in Timisoara si am „ratat” Japonia. Dar si „buletinul de Bucuresti” . :)) Am vazut doar filmul, peste cativa ani.

In timpul liber luam autobuzul si mergeam in oras. Faceam lungi plimbari, de una singura, plecand din Piata Unirii, pe bulevarde : I.C. Bratianu, Balcescu, Magheru, uneori pana in Piata Romana. Intram prin magazine, „Unirii”, „Cocor” ajungeam chiar pana la „Eva”. Cautam ceva concret sau pur si simplu sa vad ce mai e nou. Uneori mergeam prin Lipscani, alteori pe Calea Victoriei. Am ajuns sa cunosc destul de bine zona aceea a capitalei. Alteori, duminicile, unchiul meu insista sa merg la ei, desi nu ma simteam in largul meu. Cu asemenea ocazii totusi am ajuns sa vizitam Muzeul de Arta si la un spectacol la Sala Palatului. Muzeul mi-a placut foarte mult. Si Sala Palatului m-a impresionat prin dimensiuni. Nu eram de prima data in Bucuresti. In copilarie si adolescenta, de cate ori am mers spre mare, am poposit si la unchiul Romi, pentru o zi sau doua. Dupa inundatiile din 1970, am stat , impreuna cu sora mea, o luna acolo. Toti copii din Satu Mare au fost trimisi, imediat dupa inundatii, obligatoriu ori in tabere ori la rude, de teama epidemiilor. Pe noi maica-mea ne-a trimis la unchiu. Am gasit si acolo copii de varsta noastra si chiar am legat frumoase prietenii. Pe Roxi, prietena mea de atunci, aveam s-o intalnesc si cat am lucrat acolo. Dar ne instrainaseram deja. Asa ca, am fost mai mult singura. Colegele mele foste de facultate erau altfel de firi. Ne intelegeam bine, dar nu eram asa apropiate.

Si in decembrie a venit si vestea cea mare: aveam sa lucrez in Timisoara. A trebuit sa fac cateva drumuri pentru acte si aprobari. Se lasase deja iarna. De sarbatori am mers acasa la parinti, de acolo la Drobeta Turnu-Severin pentru negatie, apoi la „Danubiana”, pentru transferul definitiv. Aveam sa intampin greutati la Bucuresti tocmai: nu vroiau sa ma lase sa plec. Se cramponau de fiecare om sau pur si simplu din nu stiu ce motive. A fost nevoie de interventia unui vecin de-a unchiului meu, care lucra la un for superior fabricii, ca sa pot pleca, cu o intarziere de 15 zile. Cand am revenit la Timisoara, parca am revenit acasa. Si Timisoara avea sa fie pentru mine”acasa”, inca cativa ani buni, pana in septembrie 2003.

Acum, in  2011, dupa atatia ani ca ne-am stabilit in orasul meu natal, tot in Timisoara zic ca sunt acasa. Sper ca intr-o buna zi sa ma pot intoarce.