Ordinea prioritatilor

Avem falsa impresia uneori ca nu putem trai fara cutare sau cutare lucru sau persoana. Intra pe neobservate in vietile noastre, ne fac placere, mai mult, din ce in ce mai mult, apoi dispar… Si simtim un gol imens, parca ne blocam fizic si mental… Parca nu mai avem aer… Suferim, de-a dreptul! Si asta pana reapar in vietile noastre, cand rasuflam usurati si  ne amagim ca nu vor mai disparea niciodata, ca ne vor fi alaturi, orice s-ar intampla… Dar,…nu este asa… Dupa o perioada de calm relativ, dispar iar…. Si iar, lipsa de…aer, blocaj…. Sevraj, de-a dreptul… Dupa un timp realizezi ca aceast obiect sau …. persoana – si mai grav!- iti face mai mult rau decat bine, dar nu poti, pur si simplu nu poti sa te debarasezi de … ea…el… Si mai apoi incepe adevaratul cosmar: esti acuzata de ce n-ai facut sau de ce ai facut, de vrute si nevrute…., ma rog, un intreg circ, fara rost si fara noima. Plangi, te dezvinovatesti- de care vina?- si simti si spui ca nu poti trai fara… Dar in zadar… Acuzatiile nefondate curg, neincetat…

Si asa trece un timp, in care-ti este tot mai clar, ca mai bine a fost fara… Dar nu ai taria sa te rupi de acest… aceasta…”dependenta”….. Pana intr-ozi, cand, pe neasteptate, primesti o lovitura zdavana in moalele capului, cand afli ca cineva cu adevarat drag tie, sufera de o grava maladie. Si atunci, brusc si pe neasteptate te trezesti! Si vezi foarte clar, cine si ce iti este cu adevarat important in viata….

Restul… e restul….

La vie en rose

Cel putin ieri pe la pranz asa mi s-a parut. In sfarsit am gasit chiriasi pentru apartament. De luni se si instaleaza. Cel mai tarziu. Am perfectat toate actele, totul este aranjat. Ieri trebuia sa vina si tamplarul sa monteze ultimul geam, la baie. Va veni azi. Azi vine si zugravul sa finiseze treaba, unde au fost puse geamuri noi. Totul parea OK. Doar ca, pe plan sentimental lucrurile stau altfel…Se strica si vremea, de azi. Ce a mai fost imbucurator, pana acum, a fost ca am avut musafir pe un copil al unei cunostinte, care a venit sa dea admitere la facultate si a stat la noi. Din pacate azi pleaca. L-am vazut prima data cu cativa ani in urma, la un concurs de pescuit, la care a participat si el. Era un pustan, care de pe atunci m-a impresionat prin seriozitate. Ieri am stat putin de vorba. E un tanar deosebit, foarte serios si independent. M-a impresionat profund. Asa un baiat mi-as dori de ginere. I-am si spus Dorei. De fapt si ei ii place, dar deocamdata are alti „fluturi”in cap. Si ea vrea sa plece maine, cel tarziu vineri. Nu stiu cum am sa rezist trei zile singura cuc. Dupa-masa lucrurile s-au complicat… Dupa ce mi-am pierdut self-controlul, fapt ce-l regret profund, am plecat spre strand, in sfarsit. Dar, nu am mai ajuns. Din motive de zapaceala. M-am intors si mai tulburata. Am petrecut seara singura, in zapuseala din apartament. Inca o seara singura…As face orice s-o alung pe coana Singuratate din viata mea… Afara s-a innorat de-a binelea si nu stiu daca sa mai pornesc spre strand sau nu mai are rost.

De ce, Doamne, de ce?

Palatul administrativ in Satu Mare

Image via Wikipedia

Multa lume ne-a intrebat si ne mai intreaba si azi, de ce am renuntat la Timisoara si ne-am mutat la Satu Mare. Chiar si eu m-am intrebat dupa aceea, mai bine zis l-am intrebat pe Doamne-Doamne, printre lacrimi, torturata de dorul de Timisoara, de orasul in sine, de dorul de rudele ramase acolo, de viata noastra de ingineri deveniti de bunavoie comercianti de articole de pescuit, de clientii-prieteni, etc. Pana si de locurile de pescuit mi s-a facut asa un dor, la un moment dat, incat am inceput sa plang. Eram singura in bucatarie intr-o zi, si din senin au inceput sa mi se deruleze in memorie locurile unde am fost la pescuit si scalda, vara: langa Albina, Urseni (pentru baie acolo am mers in ultimii ani inainte de a ne muta), Parta, Cheveres, Remetea, Cruceni, Sag, etc. Si am inceput sa plang si sa intreb: „De ce Doamne, de ce?” Cu trecerea anilor, incet-incet a venit si resemnarea si au venit si raspunsurile, cred ca tot de la cel intrebat. Am inceput sa inteleg ca aici, in orasul meu natal, am „schimbat” putin viata celor cu care am intrat in contact. Am inteles ca si de aceea a trebuit sa facem acel gest disperat de a ne muta aici, gest care ne-a schimbat viata radical. Care viata, in ultima perioada petrecuta la Timisoara, devenise imposibila. Mica noastra afacere, in plin sezon, mergea ca melcul, mai rau nici nu se putea. Am realizat dupa aceea de ce. Cineva, dintre”binevoitorii”nostri, lansase zvonul ca am inchis magazinul, cu mult inainte de a-l inchide efectiv. Magazine cu acelasi profil fiind destule in oras, clientii nostri nu s-au mai ostenit sa vina sa vada daca e asa sau nu. Chiria pentru spatiul unde aveam magazinul, ne-o dublase inca din iarna proprietarul. Degeaba am cautat alte spatii unde sa ne mutam, lui Petrica nu i-a convenit niciunul. Numai nu intelegea in ce situatie disperata suntem! Valoarea vanzarilor era egala cu cea a chiriei! In loc sa facem atat profit  incat sa acoperim cheltuielile firmei! Am incercat sa cumparam un spatiu. Cel mai ieftin si situat in apropiere, pentru ca si asta conta, vadul deja format, costa 15.000 euro. De la banci nu se dadeau imprumuturi decat pentru o perioada de un an. Intr-un an nu puteam rambursa creditul. Nu producea atata banet „afacerea vietii noastre”. Am incercat de la parinti sa luam imprumut, dar nu aveau suficienti bani pentru ca sa ne ajute. Din noiembrie 2002, cand ne-a anuntat patronul de noua valoare a chiriei, ne-am framantat mult si ne-am ciorovait mult, dar degeaba. Paradoxal, in lunile de primavara, magazinul a mers inca nesperat de bine. Si acum ma gandesc inca la o persoana care ar fi putut sa lanseze acel zvon „ucigas”: fostul nostru colaborator, deoarece am refuzat sa mai lucram cu el ca si colaboratori, unde ne platea un comision foarte mic. Nu ar fi fost de prima data ca facea un asemenea gest. La fel a procedat si cu un alt”amic”. In momentul cand acela s-a „razvratit”, l-a falimentat. A fost in stare sa vanda sub pretul de achizitie, pana l-a terminat. Amicul acesta era unul din oamenii cu care si-a cladit firma, care, in cealalta parte a tarii, i-a facut reteaua de distributie. Pentru ca in Banat, incepand de la Arad si pana la Drobeta Turnu Severin, apoi de la Jimbolia si pana la Resita, noi i-am fost deschizatori de drum. Petre a fost cel care a cutreierat Banatul si i-a gasit clienti pentru vanzari en-gros, firme cu care am colaborat ani de-a randul. Nu ne-a fost de loc usor, mai ales ca aparuse si minunea mica de fie-mea, cand nu mai speram, la noua ani dupa ce ne-am casatorit. Asa ca eu eram la magazin de serviciu singura, iar Petre pe drumuri. Si atunci inca nu erau atatea magazine de acest profil, dar pescari erau destui si nu eram decat eu, de dimineata pana dupa masa, ca sa-i servesc. Dar au uitat toti, sau cel putin in vara lui 2003 asa parea.

Dar sa revin. De Pasti, in 2003, am venit la ai mei la Satu Mare. Bineinteles ca a doua zi de Pasti, deja era „traditie”-daca poti sa numesti asa ceva traditie, cand faci a doua oara in viata acelasi lucru, in acelasi circumstante- ne-am dus la pescuit cu Cipi si familia lui. De data asta am mers la Dabolt, langa granita cu Ucraina. Un loc cu un peisaj splendid. Am avut noroc si vremea a tinut cu noi, in final, pentru ca de dimineata a fost urat, chiar a plouat. Noi eram pregatiti pentru orice, oricum. Si, in timp ce stateam cu Cipi pe malul baltii, asteptand sa muste pestii, ne-am pus pe povestit. Asa am ajuns sa-i spun in ce situatie grea eram din cauza chiriei, desi atunci inca mai faceam fata situatiei. Tatal lui Cipi, un om cu destul de multe relatii in oras, ne-a propus sa ne mutam la Satu Mare, promitand ca ne ajuta si el sa ne gasim serviciu. In Timisoara cautam deja de ani de zile, dar fiind mai in varsta de 35 ani, cum s-a lansat”moda”, nu reusisem nici unul, nici cu relatii si „pile”. Probabil ca se gandeau ca suntem niste nehaliti de nu ne ajunge sa traim doar din magazin. Eu am fost foarte bulversata de aceasta oferta. M-am agatat de ea ca inecatul de firul de pai, inca de atunci. Realizam ca si daca magazinul ar fi mers bine, ca si pana atunci, nu aveam cum sa facem fata chiriei. Din pacate, doar eu facusem calcule si desi i le-am aratat „partenerului”meu, nu vroia sa accepte realitatea. Nu voia nici sa actioneze in vreun fel sa iesim la liman. Si abia dupa aceea a venit vara aceea dezastruoasa, cand ziua se incheia cu vanzari la nivelul zilelor de iarna, degeaba aveam de toate in magazin: undite, mulinete, fire, accesorii de tot felul si de la firme diferite, pentru toate buzunarele.  Nici perioadele cand erau in concediu colegii de breasla, nu au mai fost mai „productive”, la fel cum au fost in ceilalti ani. Nici vorba. Parca nici nu existam. Asa ca, la inceput de august, cu ocazia unei iesiri la pescuit-scalda la Cheveres, eu le-am expus situatia, lui Petre si fiicei noastre: trebuia sa ne mutam in singurul loc unde aveam o promisiune de supravietuire, la Satu Mare. Este fantastic cum i se intiparesc omului in memorie unele amanunte din momente cruciale din viata lui: imi amintesc de perioada zilei dupa-amiaza, locul cam lipsit de vegetatie, unde eram cand le-am facut propunerea. Imi amintesc si ca am intalnit acolo pe niste prieteni, sot – sotie, care, de cand el a facut infarct si era pensionat de boala, pescar inrait fiind, isi facuse pe malul Timisului  la Cheveres, o a doua casa. De fapt era o adevarata „fortareata”, formata din corturi si cele necesare pentru o tabara de vara. Asa ca am „pledat” pentru schimbare. Si, parca era dinainte hotarat, toate evenimentele ulterioare s-au derulat cu o viteza uluitoare, pana am inchis magazinul, am scapat de marfa, am vandut apartamentul in Timisoara si ne-am cumparat altul in Satu Mare, l-am dotat cu centrala termica, ne-am adus lucrusoarele din Timisoara. Si, la sfarsit de septembrie, eram instalati in noua locuinta, noua viata. Din 20 august, cand am inchis „Lanseta”, intr-o luna si jumatate. „Maktub!”

Vanatoare&ganduri la inceput de an

Ardud - Erdős

Image via Wikipedia

Daca ar fi sa pot alege cum sa mor, as dori sa fie ca in cazul fratelui unchiului meu: a adormit si nu s-a mai sculat. Am vrut sa scriu despre el, dar cumva, simteam ca inca nu e momentul. Il chema Iosif. A fost un om bland si bun. Asa l-am cunoscut si asa il stiu toti ai mei. Nu prea ni s-au intersectat drumurile, din moment ce eu eram timisoreanca, iar el satmarean. Totusi, intr-o vacanta de iarna, pe vremea cand eram studenta, am fost mai mult timp impreuna, deoarece, cu varul meu Tibi Keresztesi, unchiul nostru Stefan si fratele lui ne-am dus la o partida de vanatoare. Se intampla pe  intai sau doi ianuarie 1975 sau 1976, nu mai tin minte exact. Ce mi-a ramas intiparit in memorie, insa, au fost urmatoarele:

Era o zi splendida de iarna, cu soare, zapada si nu prea frig. Ne-am dus cu o dubita pana la Ardud. De acolo erau ei. Si pe drum deja atmosfera a fost foarte placuta: glume, povesti, rasete. Unchiul meu Stefan a fost totdeauna „cu lipici” pentru noi, copiii proveniti din familia Marita, din partea matusii mele, sora mamei. A fost ocrotitor si afectuos, vesnic pus pe glume si distractie. Toti l-am iubit si s-au lipit de el si copiii nostri. Asa ceva e un dar de la Dumnezeu. Fratele lui nu era mai prejos. Doar ca il intalneam mai rar.

Dar sa revin la acea insorita zi de iarna, atat cat imi amintesc din ea. Dupa ce am ajuns, stiu ca eu si varul meu Tibi, care e mai mic decat mine cu vreo 9 ani, am primit rolul de „gonaci”, si a pornit vanatoarea. Nu mai imi amintesc mare lucru, doar ca pentru noi a fost ca o joaca  sa mergem cativa kilometri buni pe jos si sa tipam pentru a alunga animalele in bataia pustii unchiului meu si a fratelui sau. Vanatoarea s-a incheiat cu succes. Dupa ce am mancat cate ceva, spre lasarea noptii, am venit acasa si am dormit bustean.

Mi-a ramas in suflet caldura acelei zile, provenita de la familia mea mai mult decat de la soarele de ianuarie.

Deci, daca as putea alege, as vrea sa imi fie harazita o moarte ca a lui Iosif. Dar nu mi-am dorit niciodata sa mor, nici in cele mai negre momente ale existentei mele. Doar am suferit ca un caine, de cateva ori in viata, ca noi toti oamenii, de altfel. Nimeni nu e  scutit de suferinte de tot felul. Cele mai urate sunt ale sufletului. Dar nu le putem ocoli. Totusi, ii sunt recunoscatoare lui Doamne-Doamne, ca de multe ori mi-a scos in cale alinare si sprijin in a „suporta” viata si  a-mi duce crucea harazita mai departe, pana unde trebuie. Uneori schimbandu-mi radical viata, obligandu-ma sa revin in urbea mea natala, alteori scotandu-mi in cale oameni noi, care mi-au insuflat curajul si puterea de a merge mai departe. Si pentru toate astea, Doamne, iti multumesc! Deci, iata ce imi doresc: sa deslusesc semnele ce mi le arata Doamne-Doamne si sa am taria si perseverenta necesare pentru a urma drumul ce Mi l-a harazit.

Scrisoare de intentie

Probabil v-ati intrebat cativa „Ce vrea si baba asta cu blogul ei?”.
In primul si in primul rand, sint doar „adolescenta” intre babe. Acu cativa ani cand sotul meu m-a numit”Babo”, i-am replicat instantaneu:”Junioara intre babe, te rog frumos!”. Deoarece au trecut mai mult de 10-12 ani de atunci, cred ca am ajuns la etapa de „adolescenta”.
Dar sa revenim: intentia mea nici mie nu mi-e prea clara. Doar ca am simtit nevoia imperioasa de a face acest lucru. Sunt unele lucruri in viata care nu-ti poti explica de ce nu-ti dau pace pana nu le-ai infaptuit. Poate nevoia de a „scoate” in afara spatiului meu fizic, a ideilor, amintirilor, parerilor despre una, despre alta, etc. Nu stiu exact. Sunt doar o persoana obisnuita, nimic mai mult, asa cum am mai spus. Deci de unde sa stiu eu de ce?
Asa mi s-a intamplat si cand am pornit magazinul, „pescaria”, cum i-au zis unii din clientii nostri. In 1990, cand am putut circula liberi, fara atatea formalitati, ne-am dus sa vizitam niste rude, din afara. Unul din cei la care ne-am dus, se ocupa cu asa ceva. Ne-a intrebat:”La voi cum e cu privatizarea?”. Din vorba in vorba, ne-a bagat un „fix” in cap si, a doua zi cum ne-am intors, la prima ora, (desi am ajuns la 12 noaptea acasa in ajun), ne-am dus la Primarie, sa vedem „cum e cu privatizarea la noi”. Dar asta e o alta poveste…
Deci, uneori firul vietii „te trage” sa-ti infaptuiesti destinul.
In rest, cu blogul, vom mai vedea.