In vizita

Această prezentare necesită JavaScript.

Ieri, dupa ce am dus-o pe fiica-mea la ore, ne-am dus sa vedem ce fac bunicii Vioricii, adica parintii mei. De unde vine aceasta porecla? Cand Dora era cam de 2,5-3 ani, a inceput „fascinatia” ei pentru „jucaria”telefon. Cum suna telefonul, Dora fuga-fuguta pe hol, sa raspunda. De la un timp Petre a botezat-o”secretara”. Ea ajungea prima. Odata, suna telefonul si raspunde „secretara”. Incepe sa vorbeasca si, intr-un tarziu, enervata ca atat o bazaim cine-i, zice:”bunicii Vioricii”. Asa i-a fost ei mai simplu, sa-i puna la plural. Mai apoi, fiindca socrii mei sunt Ioan si Ioana, le-am spus „bunicii Ionii”, ca sa fim „in ton”cu poreclele.

Dupa aceea am ajuns totusi in vizita si la prietenul Cipi, desi era vorba sa mergem in weekend. Intotdeauna e o placere sa fii in compania prietenilor, chiar daca uneori se amana vizitele. Cipi e un mare pescar, un „ucigator de crapi”, cum singur s-a intitulat. Stie sa-i prinda, dar are si noroc. Ne-a povestit ca a participat cu o saptamana in urma, la un concurs de pescuit in Ungaria, unde el si coechipierul sau au castigat locul I. Ne-a aratat si cupa ce a primit-o, apoi ne-a povestit mai in amanuntime, cum a decurs concursul.

Cred ca se implinesc 10 ani de cand ii cunoastem, pe el si sotia lui. Erau inca studenti la Timisoara. Am fost de cateva ori la pescuit cu ei, si in apropiere de Timisoara. Prima data am fost la Otvesti. A fost o zi de primavara insorita si calda, ca atmosfera ce s-a infiripat intre noi. Pe Claudia atunci am cunoscut-o, dar ne-a devenit repede draga. Ei sunt cu vreo 20 ani mai tineri ca noi, dar singele lucruri care ne despart sunt durerile de spate, la noi, astia mai in varsta. Cipi e o fire vesela si optimista, iar Claudia este o sensibila si frumoasa si desteapta si o iubim. Acum e plecata „benevol” in Italia, transferata la o sectie de-a fabricii unde lucreaza. E un concern multinational. Nu e usor, dar mai bine asa, decat la o firma marunta, cu un salar de mizerie. Traim vremuri grele, iar. Trebuie sa ne multumim cu ce avem, daca avem cat de cat ceva. De schimbat e aproape imposibil. Se gaseste greu o piine, si nu totdeauna e alba.

Cand am fost prima data cu Cipi la pescuit in Timisoara, l-am dus la balta la Pischia. Eu i-am imprumutat o undita de grund. Alta nu aveam disponibila. Dar, vremea fiind capricioasa, pestii se aratau greu. Cipi insa nu s-a descurajat. Din 5 in 5 minute ridica undita, intepa si recupera. De cele mai multe ori avea cate un caras in carlig. Am ras si ne-am distrat grozav pe seama metodei”din 5 in 5 minute”.

Apoi, in vara lui 2002, cand am venit la Satu Mare in concediu, am mers tot cu Cipi la pescuit, la Adrian la balta. Ne-am dus cu corturi si tot echipamentul de pescuit. Am stat 2 zile. Singurul peste prins a fost un crap de cca 2,5-3 kg, de catre”ucigatorul de crapi”. Pestii au fost din nou mofturosi. Cipi ii indemna : „hai pestilor, kojac la bara!”, dar ei nimic. Degeaba repeta „formula magica”, pestii nimic, si pace. In schimb noi trei(a fost si Dora cu noi), ne-am prapadit de ras. Ne-am ales doar cu gratarul, focul de tabara facut seara, cateva bancuri, ras mult si voie buna. Noaptea a venit si singura captura a acelei iesiri. A doua zi pe la pranz am ridicat tabara, fiind si prea cald. Dar nu ne-a fost de ajuns. A treia zi Cipi ne-a imbiat sa mergem la o alta balta, mai aproape, doar pentru cateva ore. Asa ne-am si pregatit, adica cu niste sticksuri si apa minerala. Si am stat pana seara tarziu, cu Dora cu tot, dupa noi. Nici semnal la telefon nu am avut acolo, atunci. Ce o sapuneala ne-a tras maica-mea cand am revenit! A fost foarte ingrijorata ca nu ne mai intorceam. Deh, ce sa-i faci, boala grea pescuitul asta, boala grea ! Nici macar Dora nu a „bazait” sa venim catre casa! Avea si ea o undita, Cipi fiersese niste graunte de arpacas si platicile muscau de zor! Ce ? Era vreme de venit acasa ? Iar spre seara am asteptat stiucile, dar nu prea s-au aratat.

Dupa ce am devenit satmareni, prietenia noastra a continuat. Doar in ultima vreme iesim mai rar impreuna, poate si prea rar. Asta nu schimba sentimentele de prietenie ce exista intre noi.

Pescuit de iarna la Parta

In acea iarna am avut noroc. Cativa dintre clientii- prieteni, „bolnavi” rau de tot de boala pescuitului, cum eram si noi de altfel, au mers la Parta, langa Timisoara, la pescuit pe Timis. Au capturat o gramada de salai frumosi. Si, cateva zile de-a randul am avut clienti la magazin, doritori de momeli artificiale pentru „pacalit”salaii. A fost ca o gura de aer proaspat pentru mica noastra afacere, care iarna stagna sau abia daca schiopata. Vremuri grele! Dar sa revin. Ne-a furat si pe noi patima si, la sfarsit de saptamana, impreuna cu prietenii nostri, ne-am imbarcat in „Citica”-cum ii spuneam  noi masinutei noastre, ea fiind un Oltcit- si…Parta dear, here we are! Era in februarie. Desi toata saptamana vremea a fost acceptabila, in ziua mult asteptata, cand in sfarsit am iesit si noi, a fost un frig si batea un vant (cosava sau crivat sau cum vreti sa-i ziceti), de sa nu-ti scoti nici cainele afara din casa. Dar eu, nici vorba sa stau cuminte acasa, la caldurica! Neee, cine, eu? Afara cu baietii, la terorizat pestii!

Iata-ne la Parta! Coboram din masina, ne pornim fiecare sa cautam pestii. Inca era zapada. Eu am mers o vreme in echipa cu Petrica. Intram din loc in loc pana pe malul apei, incercam la blinker sa vedem daca nu dam peste ‘pestele cel mare”. Bateam toata portiunea cu blinkerul si mergeam apoi in alt loc. La un moment dat eu eram pe o movilita si de acolo dadeam in apa dupa pesti. Cand blinkerul meu a ajuns aproape de mal, am simtit ca m-am agatat. Chiar i-am si spus lui Petre: „Na,  cred ca pot sa-mi iau adio de la montura asta, ca m-am agatat intr-un ciot.” Nu am terminat bine de spus si simt ca „ciotul”meu se misca, dar greu. Ii impartasesc lui Petre impresia. El zice:”Stai cuminte si asteapta sa ajung la tine, ca precis e un peste mai maricel, sa aduc minciogul, sa nu-l scapam.” L-am mai „tras” in sus, cu grija, cu respiratia retinuta, nu care-cumva sa se zbata si sa-l scap. L-am adus cu gura la aer, cum am invatat lectia, mai de demult, ca sa-l ametesc, sa nu se zbata si sa fie mai usor de scos. Ce ciudat! Pestii se comporta invers decat noi oamenii: noi nu putem trai fara aer, ei nu pot trai in aer, adica pe uscat. Deci vine Petre si se apropie de malul inzapezit si abrupt, si mai mult decat mine, si ridicam pestele din undita si din minciog, opintindu-ne, de picam pe spate amandoi. Dar pestele era pe mal, in minciog. Un clean de cca 1 kg,  frumusel, dar nu atat de mare pe cat am crezut noi, emotionati de prima captura a acelei zile. Avea sa fie si singura. Am plecat mai departe, foarte increzatori, desi vantul batea din ce in ce mai rece. Sa fi fost vreo – 10 grade. Ar fi putut sa fie mai cald, februarie fiind deja pe sfarsite. Tot mergand asa din loc in loc, m-am pierdut de Petre. L-am strigat, dar nu mi-a raspuns deoarece nu m-a auzit. Mi-era din ce in ce mai frig. Aveam cheile de la masina la mine, asa ca m-am hotarat sa merg la masina, ca tot nu mai raspundeau pestii la apel . Am urcat de pe malul apei si am vazut ca masina era departe bine. Nu aveam de ales. Am pornit in directia ei. Vantul rece batea din ce in ce mai tare. Simteam ca din clipa in clipa voi ingheta. Am obosit in aceasta lupta cu vantul, dar stiam ca daca ma pun jos, sa ma odihnesc, inghet. Cel putin asa simteam eu, de frig ce-mi era. Paradoxal, pentru ca daca te misti, te incalzesti. La un moment dat a aparut in fata mea o masina si au coborat din ea un client de-al nostru, pescar foarte bun, castigator al catorva premii la concursurile de pescuit, insotit si el de sotia lui. M-am mai incalzit vazandu-i. „Deci mai exista viata pe Pamant, nu m-am pierdut in Antarctica!”, m-am gandit bucuroasa. M-au intrebat ce am facut. Le-am aratat bucuroasa captura. Mai tarziu, cand mi-au revenit „ortacii”, aveam sa aflu ca iar am fost singura care a prins peste, desi ei erau pescari din copilarie si iscusiti. Pentru asta garantez, fiindca i-am insotit de multe ori si am vazut ce stiu si pot. Numai ca eu eram inca pescarita incepatoare si aveam noroc. De fapt a fost prima mea partida de blinkerit. Abia ce mi-a aratat Petre ce miscari am de facut, la inceputul partidei. Norocul incepatoarei! Nu am mai prins asa peste frumos la blinker, de atunci. Bineinteles ca a urmat o saptamana in care am fost racita cobza, dar pana in weekend mi-a mai trecut, si, tusti iar la pescuit! Boala grea pescuitul asta, boala grea!

Spini&Radacini

In vara lui 2002, mai aveam magazinul si eram asa de suprasolicitati si epuizati de „munca de mic chinez” si de „cooperativa munca-n zadar”, cum numeam noi mica, prea mica noastra afacere, incat, la un moment dat i-am zis sotului si asociatului meu:”Hai sa ne luam un mic concediu!” Si imediat am adaugat, ca sa nu-i dau timp de contrazicere:”Unde merge omul in concediu cand nu are bani, dar totusi vrea macar sa se odihneasca, sa mance si sa bea gratis? La parinti!” Asa ca ne-am facut un minim de bagaje, in care, bineinteles, au fost incluse ustensilele de pescuit, mi-am anuntat parintii si pe Cipi, prietenul nostru pescar de acasa, de la Satu Mare, si am pornit la drum. Dragii mei parinti, desi tocmai zugraveau si toata casa era cu susu-n jos, nu au ripostat deloc, ba din contra. Cipi a acceptat si el incantat de-ndata propunerea. Vorba aceea:”Vrei calule ovaz?” Pe Cipi, ca pe multi altii, l-am cunoscut la magazin la noi. In vremea aceea era student in Timisoara. In afara de timisoreni si tinerii pescari veniti la facultate in Timisoara treceau pe la noi pe la magazin, daca nu pentru altceva, macar din curiozitate. Printre ei si Cipi. Din vorba in vorba am aflat ca era din Satu Mare si ne-am imprietenit. A venit cu noi, insotit de prietena lui, la cateva partide de pescuit in apropiere de Timisoara.

Dar sa revin la vara lui 2002. Am ajuns spre seara in Satu Mare. A doua zi ne-am dus cu Cipi la pescuit, la o balta din apropiere.

Intr-una din zilele care au urmat, am mers cu masina cu parintii mei la Turti, localitatea de bastina a mamei mele, situata  in Tara Oasului. Mai avem acolo rude si nu le vazusem de demult. Plus ca aveam sarcina de la socrii cumnatului meu sa ducem niste radacini de capsuni. Zona e renumita si pentru capsuni, nu numai tuica.Cu aceasta ocazie am mers pana la cimitir, la mormantul bunicilor mei. Abia am putut merge mai aproape. Erau multi spini in zona. M-am necajit ca nu s-au ingrijit sa nu fie. Am fost mult timp cu gandul la acel loc. In plus, cimitirul e situat pe un delusor, de unde se vede in vale, pana departe. Un sentiment de liniste si seninatate, de vesnicie m-a cuprins. Ii simteam pe bunici prezenti acolo, linistiti si impacati, dar uitati de cei vii, din cauza spinilor. M-a durut. Locul mi-a dat aceeasi senzatie de impacare cu eternitea ce l-am simtit la Alios, cand am mai fost la cimitir, unde sunt inmormantate rudele socrului meu. Si tot asa o priveliste frumoasa, ce-ti da o senzatie de pace si impacare, am simtit si acolo. De fapt, acolo, prima data. M-a surprins sa simt acelasi lucru si la Turti.

Probabil atunci mi s-a hotarat soarta viitoare. Adica ei, acolo sus s-au vorbit sa conlucreze cu totii, sa ma readuca pe meleagurile natale, impreuna cu fiica si sotul meu. Asa am simtit de multe ori, ca radacini nevazute, dar puternice, m-au readus in urbea mea natala, alaturi de familia parintilor mei. De numeroasa familie, chiar si acum numeroasa, cu toate ca ne-au parasit cativa, ca sa se alature celorlalti, pe care ii vizitasem pe dealul cu spini.

De ce, Doamne, de ce?

Palatul administrativ in Satu Mare

Image via Wikipedia

Multa lume ne-a intrebat si ne mai intreaba si azi, de ce am renuntat la Timisoara si ne-am mutat la Satu Mare. Chiar si eu m-am intrebat dupa aceea, mai bine zis l-am intrebat pe Doamne-Doamne, printre lacrimi, torturata de dorul de Timisoara, de orasul in sine, de dorul de rudele ramase acolo, de viata noastra de ingineri deveniti de bunavoie comercianti de articole de pescuit, de clientii-prieteni, etc. Pana si de locurile de pescuit mi s-a facut asa un dor, la un moment dat, incat am inceput sa plang. Eram singura in bucatarie intr-o zi, si din senin au inceput sa mi se deruleze in memorie locurile unde am fost la pescuit si scalda, vara: langa Albina, Urseni (pentru baie acolo am mers in ultimii ani inainte de a ne muta), Parta, Cheveres, Remetea, Cruceni, Sag, etc. Si am inceput sa plang si sa intreb: „De ce Doamne, de ce?” Cu trecerea anilor, incet-incet a venit si resemnarea si au venit si raspunsurile, cred ca tot de la cel intrebat. Am inceput sa inteleg ca aici, in orasul meu natal, am „schimbat” putin viata celor cu care am intrat in contact. Am inteles ca si de aceea a trebuit sa facem acel gest disperat de a ne muta aici, gest care ne-a schimbat viata radical. Care viata, in ultima perioada petrecuta la Timisoara, devenise imposibila. Mica noastra afacere, in plin sezon, mergea ca melcul, mai rau nici nu se putea. Am realizat dupa aceea de ce. Cineva, dintre”binevoitorii”nostri, lansase zvonul ca am inchis magazinul, cu mult inainte de a-l inchide efectiv. Magazine cu acelasi profil fiind destule in oras, clientii nostri nu s-au mai ostenit sa vina sa vada daca e asa sau nu. Chiria pentru spatiul unde aveam magazinul, ne-o dublase inca din iarna proprietarul. Degeaba am cautat alte spatii unde sa ne mutam, lui Petrica nu i-a convenit niciunul. Numai nu intelegea in ce situatie disperata suntem! Valoarea vanzarilor era egala cu cea a chiriei! In loc sa facem atat profit  incat sa acoperim cheltuielile firmei! Am incercat sa cumparam un spatiu. Cel mai ieftin si situat in apropiere, pentru ca si asta conta, vadul deja format, costa 15.000 euro. De la banci nu se dadeau imprumuturi decat pentru o perioada de un an. Intr-un an nu puteam rambursa creditul. Nu producea atata banet „afacerea vietii noastre”. Am incercat de la parinti sa luam imprumut, dar nu aveau suficienti bani pentru ca sa ne ajute. Din noiembrie 2002, cand ne-a anuntat patronul de noua valoare a chiriei, ne-am framantat mult si ne-am ciorovait mult, dar degeaba. Paradoxal, in lunile de primavara, magazinul a mers inca nesperat de bine. Si acum ma gandesc inca la o persoana care ar fi putut sa lanseze acel zvon „ucigas”: fostul nostru colaborator, deoarece am refuzat sa mai lucram cu el ca si colaboratori, unde ne platea un comision foarte mic. Nu ar fi fost de prima data ca facea un asemenea gest. La fel a procedat si cu un alt”amic”. In momentul cand acela s-a „razvratit”, l-a falimentat. A fost in stare sa vanda sub pretul de achizitie, pana l-a terminat. Amicul acesta era unul din oamenii cu care si-a cladit firma, care, in cealalta parte a tarii, i-a facut reteaua de distributie. Pentru ca in Banat, incepand de la Arad si pana la Drobeta Turnu Severin, apoi de la Jimbolia si pana la Resita, noi i-am fost deschizatori de drum. Petre a fost cel care a cutreierat Banatul si i-a gasit clienti pentru vanzari en-gros, firme cu care am colaborat ani de-a randul. Nu ne-a fost de loc usor, mai ales ca aparuse si minunea mica de fie-mea, cand nu mai speram, la noua ani dupa ce ne-am casatorit. Asa ca eu eram la magazin de serviciu singura, iar Petre pe drumuri. Si atunci inca nu erau atatea magazine de acest profil, dar pescari erau destui si nu eram decat eu, de dimineata pana dupa masa, ca sa-i servesc. Dar au uitat toti, sau cel putin in vara lui 2003 asa parea.

Dar sa revin. De Pasti, in 2003, am venit la ai mei la Satu Mare. Bineinteles ca a doua zi de Pasti, deja era „traditie”-daca poti sa numesti asa ceva traditie, cand faci a doua oara in viata acelasi lucru, in acelasi circumstante- ne-am dus la pescuit cu Cipi si familia lui. De data asta am mers la Dabolt, langa granita cu Ucraina. Un loc cu un peisaj splendid. Am avut noroc si vremea a tinut cu noi, in final, pentru ca de dimineata a fost urat, chiar a plouat. Noi eram pregatiti pentru orice, oricum. Si, in timp ce stateam cu Cipi pe malul baltii, asteptand sa muste pestii, ne-am pus pe povestit. Asa am ajuns sa-i spun in ce situatie grea eram din cauza chiriei, desi atunci inca mai faceam fata situatiei. Tatal lui Cipi, un om cu destul de multe relatii in oras, ne-a propus sa ne mutam la Satu Mare, promitand ca ne ajuta si el sa ne gasim serviciu. In Timisoara cautam deja de ani de zile, dar fiind mai in varsta de 35 ani, cum s-a lansat”moda”, nu reusisem nici unul, nici cu relatii si „pile”. Probabil ca se gandeau ca suntem niste nehaliti de nu ne ajunge sa traim doar din magazin. Eu am fost foarte bulversata de aceasta oferta. M-am agatat de ea ca inecatul de firul de pai, inca de atunci. Realizam ca si daca magazinul ar fi mers bine, ca si pana atunci, nu aveam cum sa facem fata chiriei. Din pacate, doar eu facusem calcule si desi i le-am aratat „partenerului”meu, nu vroia sa accepte realitatea. Nu voia nici sa actioneze in vreun fel sa iesim la liman. Si abia dupa aceea a venit vara aceea dezastruoasa, cand ziua se incheia cu vanzari la nivelul zilelor de iarna, degeaba aveam de toate in magazin: undite, mulinete, fire, accesorii de tot felul si de la firme diferite, pentru toate buzunarele.  Nici perioadele cand erau in concediu colegii de breasla, nu au mai fost mai „productive”, la fel cum au fost in ceilalti ani. Nici vorba. Parca nici nu existam. Asa ca, la inceput de august, cu ocazia unei iesiri la pescuit-scalda la Cheveres, eu le-am expus situatia, lui Petre si fiicei noastre: trebuia sa ne mutam in singurul loc unde aveam o promisiune de supravietuire, la Satu Mare. Este fantastic cum i se intiparesc omului in memorie unele amanunte din momente cruciale din viata lui: imi amintesc de perioada zilei dupa-amiaza, locul cam lipsit de vegetatie, unde eram cand le-am facut propunerea. Imi amintesc si ca am intalnit acolo pe niste prieteni, sot – sotie, care, de cand el a facut infarct si era pensionat de boala, pescar inrait fiind, isi facuse pe malul Timisului  la Cheveres, o a doua casa. De fapt era o adevarata „fortareata”, formata din corturi si cele necesare pentru o tabara de vara. Asa ca am „pledat” pentru schimbare. Si, parca era dinainte hotarat, toate evenimentele ulterioare s-au derulat cu o viteza uluitoare, pana am inchis magazinul, am scapat de marfa, am vandut apartamentul in Timisoara si ne-am cumparat altul in Satu Mare, l-am dotat cu centrala termica, ne-am adus lucrusoarele din Timisoara. Si, la sfarsit de septembrie, eram instalati in noua locuinta, noua viata. Din 20 august, cand am inchis „Lanseta”, intr-o luna si jumatate. „Maktub!”

Where I live now

Unele vise se implinesc, cel putin partial. Locuiesc la 100-150m de malul Somesului. Pentru noi, doi pescari inraiti,  a fost o mana ceresca, acest apartament atat de aproape de apa. Si mai spatios decat precedentele. Deci, iata-ne aproape de apa. Cat mai repede posibil am investigat locurile de pescuit si le-am exploatat, atat cat s-a putut. Asta s-a intamplat mai incolo, in primavara, pentru ca atunci cand ne-am mutat aici, in septembrie 2003, am avut parte de o toamna rece si mohorata, venita mult mai devreme decat am fi dorit.

Totdeauna mi-au placut toamnele lungi si frumoase. Mai doream sa stau cat mai mult afara. Si natura mi se pare foarte frumoasa toamna, cu simfonia ei de culori. Si nu mai sunt caldurile acelea mari, din vara. Pacat ca se intuneca prea repede. As fi stat la infinit la pescuit.

Si din punct de vedere al capturilor e benefica toamna: se mai racoreste si pestii se pun in miscare si pentru a se „aproviziona”pentru iarna ce vine. Vremea urata inca nu ma impiedica sa-l insotesc pe Petre la pescuit. Dar acum era vorba de Somesul cu maluri inalte si abrupte, ceea ce mie niciodata nu mi-a placut. Preferam sa am macar o mica platforma unde sa-mi depozitez cele necesare, „jucariile” mele de pescuit, o galetica pentru eventualele capturi, haine, mancare, etc. Totdeauna adunam atatea de dus afara, de parca ne mutam. Cand era Dora mica venea cu noi si trebuia sa-i ducem si caruciorul de papusi, afara cu noi. De fapt, ieseam pentru cateva ore la „terorizat”pestii. Si apoi, doream sa am acces cat mai usor la apa, ca daca, intamplator, pur si simplu intamplator, se nimerea „sa se sinucida vreun peste din dragoste neimpartasita” cel putin asa spunea Petre cand prindeam si eu vreun peste mai maricel, sa pot sa-l scot si singura. De obicei Petre mergea mai incolo, eventual si mai mult, de nici nu ma auzea daca strigam:”Haide tati ca e mare!”. Asa ca trebuia sa ma descurc.

Primavara care a urmat, apoi vara, am mers in „expeditii de descoperire a locurilor bune de pescuit”. Cam singuri, pentru ca singurul nostru prieten pescar, la aceea vreme, era amator de pescuit la balti, ori noua ne placea mai mult la ape curgatoare. Aveam mai multe sanse sa prindem pesti in scurt timp si o varietate mai mare, nefiind nici asa plin de lume pe malul unei ape curgatoare. Relativ. Pentru ca pe vremea cand locuiam la Timisoara, cand mergeam la pescuit la Timis, langa Albina sau Dragsina, abia gaseam un loc liber. Mai ales ca lumea venea si la baie sau gratare, nu numai pentru pescuit.

Anul acela asa, in urmatorii la fel, de am ajuns sa cunoastem mai multe locuri de pescuit decat cei care stau de-o viata in Satu Mare.

Ce imi mai place aici este ca e aproape lunca Somesului si sunt foarte multe pasarele ce se cuibaresc aici, chair si in copacii dintre blocuri, de ne incanta cu trilurile lor, din primavara si pina in toamna. Iarna doar vrabiutele ne mai amintesc ca exista si pasarele pe Pamant.

In anul acesta in schimb, nu stiu cum va fi pentru ca „inteligentii” de la Florisal au taiat crengile de la 90%din copacii din cartier. Au lasat doar trunchiurile, fara crengi. E un adevarat genocid si la adresa noastra, a locuitorilor cartierului, dar si al orasului, la urma urmei. Apartamentul nostru este situat pe ambele parti ale blocului. Pe partea unde avem bucataria, aveam la geam un pomisor, ce facea niste flori splendide, ciclam. Si pe asta mi l-au ciuntit. A ramas doar trunchiul, gol. Crengile se refac abia in cativa ani. Si pana atunci, unde isi vor face cuibul pasarelele si cine imi va canta la geam triluri multe? Dar aerul cum va fi, fara sursa enorma de oxigen ce o produceau frunzele si pe care au decimat-o, sub pretextul „curateniei”? Deci, deocamdata, this is the place where I live.