Bunicii Mariţa

Sunt bunicii mei din partea mamei. Bunicul, Gyuri a lui Janos, cum i se zicea in  sat, de fapt era Gheorghe,  român get-beget. Inainte de ’44, aceea parte a tarii a apartinut de Austro-Ungaria si numele oamenilor erau maghiarizate. Tatal lui, Janos (de fapt Ioan), a slujit in armata austro-ungara. La lasarea la vatra a primit pamânt si si-a intemeiat o gospodarie in comuna Turţ. Bunicul meu a ajuns primar. Si a ramas in aceasta functie pana cand a murit, in 1962. Bunica mea, Maria, nascuta Batin, era din Tarna Mica, sat ce apartine acum de Ucraina. Impreuna au avut 11 copii, dintre care doar una a murit de mica, arzandu-se cu apa clocotita, la varsta de 2 ani si jumatate.Restul au crescut, lucrand pamantul, ingrijind de animale,  de gospodaria familiei, cot la cot cu angajatii. Bunicul meu a fost foarte sever. Tinea de-a dreptul militarie cu copiii lui, cel putin asa-mi povestea mama. Bunicul a mai avut 3 frati si doua surori: Vasile, care a plecat la Mehadia, Petru a ajuns la Gudea in Ucraina, Vilma a ajuns in Satu Mare, Veronica la Prislop si Ioan in Botiz, langa Satu Mare. Bunica mea Maria a avut o singura sora, care s-a casatorit in Ucraina, dar sotul ei a emigrat in Statele Unite si doar dupa multi ani a ajuns si ea acolo, impreuna cu fiul lor. Dar sa revin la bunicii mei, Maria si Gheorghe. Din pacate de bunicu nu m-am bucurat mult timp. Noi locuiam la Satu Mare si pana sa se prapadeasca, in ’62, doar cand mergeam in cate o scurta vizita cu parintii la Turţ, il mai vedeam. Era o figura impunatoare. Ne primea in odaia folosita de camera de zi, si ne punea la masa. Eu stateam langa el, in capul mesei, pe lavita, care era o frumoasa piesa de mobilier, sculptata in lemn si in interiorul ei se depozitau diverse.Bunicu fuma pipa si nu-mi placea de loc cum mirosea. Bunicu si tata beau tiuca de Turţ , renumita pentru taria ei.Dupa care mancam cu totii, de aperitiv, niste slanina de casa. Apoi bunica ne aducea si alte bunatati. Si cu toate ca era foarte serios bunicul, il simteam ca ma iubeste, cum de altfel si-a iubit intreaga, numeroasa familie. Nu a mai apucat sa-si vada toti nepotii, din pacate. Necazurile de tot felul l-au macinat, a facut cancer si  s-a prapadit. Peste cativa ani, cand era si sora-mea de cativa anisori, parintii ne-au lasat acolo pentru o luna. Stiu ca mi-a fost foarte dor de ei, dar a fost o experienta foarte frumoasa. Si aerul curat de acolo ne-a facut foarte bine. Mai erau si verisorii mei, cu care ne jucam cat era ziua de lunga. Si mamaliga gatita de una din matusile mele, Irincuta, sotia lui Traian, mi-a ramas intiparita in minte, ca una din cele mai bune mancaruri ce le-am mancat. Deh, foamea este cel mai bun bucatar, zice-se parca 🙂 Bunica Maria a mai trait cativa ani buni. De „serviciile” ei de bunica au beneficiat in special verii mei, copiii unchiului Traian, care si-a facut casa foarte aproape de a bunicilor mei. El si unchiu Victor, au ramas in Turţ. Si unchiu Nelu s-a stabilit tot acolo, impreuna cu familia, dupa o vreme.Unchiu Aurel s-a casatorit si mutat la Tarna Mare. Unchiu Teofil, cel mai mare dintre frati, a venit la Satu Mare si aici s-a stabilit. Unchiu Romi, cel mai apropiat de mine sufleteste, de la un timp s-a mutat la Bucuresti, unde s-a casatorit si a locuit multi ani. Apoi s-a mutat la Focsani, de unde-i este sotia.Matusile mele Marioara si Elisabeta s-au stabilit si ele in Satu Mare. Matusa Livia s-a casatorit la Turulung si a stat acolo cativa ani, impreuna cu familia. Apoi s-au mutat la Satu Mare. A plecat si ea in Statele Unite si s-a stabilit acolo. Apoi au plecat si copiii ei, verii mei Tibi si Babuti. Mai au plecat si alti veri  de-ai mei in State. Pesemne le-a ramas in sange, de la strabunici citire, ideea de a sta acolo, deoarece bunica Maria a trait cu parintii cativa ani buni in USA. La ora asta am 5 veri si verisoare primare care stau in State, impreuna cu familiile. Si cum spuneam, familie numeroasa 🙂 Cand am terminat liceul, numaram 28 de verisori primari, numai din partea mamei mele. Din pacate unul a murit, dar in rest traim cu totii si avem la randul nostru familii, copiii, nepoti. Viata merge inainte. De intalnit, ne intalnim mai rar, tot mai rar, din pacate. Ultima data cand am fost impreuna, intr-un numar foarte mare, a fost, din pacate, la inmormantarea bunicii Maria. Din gospodaria bunicilor de la Turţ nu a mai ramas mare lucru, pentru ca au fost siliti sa predea pamanturile la CAP. Dupa ’89 foarte putin au recuperat din ce li s-ar fi cuvenit. Asa-i viata si astea sunt vremurile pe care le traim.

Intr-o vara, la Livada

Cand eram de aproape 3 ani, parintii mei s-au angajat la un centru de achizitionare a capsunilor, la Livada, aproape de Satu Mare. M-au luat si pe mine cu ei. Ne-am mutat undeva in gazda, la o familie. Bineinteles ca aveau tot felul de animale de casa, inclusiv un caine, pe care il priveam cu mult”respect”, fiindu-mi cam frica de el, desi era legat cu un lant pe timpul zilei. Dar, ca orice caine respectabil, latra ori de cate ori intra cineva strain in curte, inclusiv la noi. Si mie-mi era frica de el, mai ales pentru ca latra. :))

Nu prea ma omoram cu mancatul, asa ca parintii mei imi luau de toate, numai sa mananc ceva. Intr-o vreme au observat ca biscuitii ce-i luau, treceau destul de repede. S-au bucurat, pana in ziua cand m-au surprins cum incercam sa-l imbunez pe caine, hranindu-l cu biscuiti. Scena era aceeasi: stateam cat se putea de departe de caine, atat cat sa poata lua din mana mea biscuitul, zicandu-i: „Poftim Bistos biscuite!” , foarte serioasa si hotarata. Bistos asa-l chema pe catel. Si acum se amuza parintii mei pe seama mea! :))

Alta data am disparut de acasa. Speriati la culme, parintii m-au cautat peste tot. Un vecin le-a spus ca m-a vazut la gara. Cand m-au gasit si m-au intrebat ce cautam acolo, le-am raspuns ca vroiam sa iau trenul si sa ma duc inapoi acasa la Satu Mare, ca acolo era casa mea si ca la Livada nu-mi place sa stau. :)) Stiam eu care era rezolvarea: inapoi la origini ! :)))

Cum parintii mei erau la serviciu cat era ziua de lunga, s-au gandit sa ma duca la gradinita. Zis si facut. Nu-mi mai amintesc mare lucru, decat ca un copil mi-a zis ca eu nici nu am ce cauta acolo, ca nu aveam nici 3 ani. Asa e, abia in septembrie aveam sa implinesc 3 ani. Probabil din cauza „uraciosului”acela de copil, cand ne-au facut o fotografie in curtea gradinitei, se vede clar ca nu prea-mi placea mie acolo. :)) Totusi, am facut parte dintr-un ansamblu de jocuri populare, probabil cu ocazia intrarii in vacanta a gradinitei. Am si de atunci o fotografie si sunt usor de recunoscut, datorita picioruselor de o forma aparte, X. :))) Langa mine e o fetita mai plinuta, prietena mea. Imi amintesc ca mergeam cateodata la ei in vizita si cu ea ma intelegeam bine. In rest, cam stiu pe unde era gradinita si cam atat, eu neavand asa amintiri de pe vremea cand eram in carucior, ca prietenul Ava.

Ah, da! Mi-am mai amintit ceva: am racit foarte tare la un moment dat si nu m-au dus la gradinita. Nu stiu cum de m-au lasat singura si cu medicamentele langa mine, pe noptiera. Si am dat de vitamina C, si fiind ea gustoasa, am supt mai multe, nu stiu exact cate, dar mi s-a facut rau. Nu stiu cum am reusit, dar am muscat o cana ceramica, pana am spart-o cu dintii, in criza ce a urmat „degustarii”in exces a vitaminei C. Stiu ca mama era deja langa mine si s-a speriat foarte. Eh, dar n-a fost atunci sfarsitul lumii si, am mai facut si alte nazbatii, ca orice copil, de altfel. Dar astea, alta data.

Vanatoare&ganduri la inceput de an

Ardud - Erdős

Image via Wikipedia

Daca ar fi sa pot alege cum sa mor, as dori sa fie ca in cazul fratelui unchiului meu: a adormit si nu s-a mai sculat. Am vrut sa scriu despre el, dar cumva, simteam ca inca nu e momentul. Il chema Iosif. A fost un om bland si bun. Asa l-am cunoscut si asa il stiu toti ai mei. Nu prea ni s-au intersectat drumurile, din moment ce eu eram timisoreanca, iar el satmarean. Totusi, intr-o vacanta de iarna, pe vremea cand eram studenta, am fost mai mult timp impreuna, deoarece, cu varul meu Tibi Keresztesi, unchiul nostru Stefan si fratele lui ne-am dus la o partida de vanatoare. Se intampla pe  intai sau doi ianuarie 1975 sau 1976, nu mai tin minte exact. Ce mi-a ramas intiparit in memorie, insa, au fost urmatoarele:

Era o zi splendida de iarna, cu soare, zapada si nu prea frig. Ne-am dus cu o dubita pana la Ardud. De acolo erau ei. Si pe drum deja atmosfera a fost foarte placuta: glume, povesti, rasete. Unchiul meu Stefan a fost totdeauna „cu lipici” pentru noi, copiii proveniti din familia Marita, din partea matusii mele, sora mamei. A fost ocrotitor si afectuos, vesnic pus pe glume si distractie. Toti l-am iubit si s-au lipit de el si copiii nostri. Asa ceva e un dar de la Dumnezeu. Fratele lui nu era mai prejos. Doar ca il intalneam mai rar.

Dar sa revin la acea insorita zi de iarna, atat cat imi amintesc din ea. Dupa ce am ajuns, stiu ca eu si varul meu Tibi, care e mai mic decat mine cu vreo 9 ani, am primit rolul de „gonaci”, si a pornit vanatoarea. Nu mai imi amintesc mare lucru, doar ca pentru noi a fost ca o joaca  sa mergem cativa kilometri buni pe jos si sa tipam pentru a alunga animalele in bataia pustii unchiului meu si a fratelui sau. Vanatoarea s-a incheiat cu succes. Dupa ce am mancat cate ceva, spre lasarea noptii, am venit acasa si am dormit bustean.

Mi-a ramas in suflet caldura acelei zile, provenita de la familia mea mai mult decat de la soarele de ianuarie.

Deci, daca as putea alege, as vrea sa imi fie harazita o moarte ca a lui Iosif. Dar nu mi-am dorit niciodata sa mor, nici in cele mai negre momente ale existentei mele. Doar am suferit ca un caine, de cateva ori in viata, ca noi toti oamenii, de altfel. Nimeni nu e  scutit de suferinte de tot felul. Cele mai urate sunt ale sufletului. Dar nu le putem ocoli. Totusi, ii sunt recunoscatoare lui Doamne-Doamne, ca de multe ori mi-a scos in cale alinare si sprijin in a „suporta” viata si  a-mi duce crucea harazita mai departe, pana unde trebuie. Uneori schimbandu-mi radical viata, obligandu-ma sa revin in urbea mea natala, alteori scotandu-mi in cale oameni noi, care mi-au insuflat curajul si puterea de a merge mai departe. Si pentru toate astea, Doamne, iti multumesc! Deci, iata ce imi doresc: sa deslusesc semnele ce mi le arata Doamne-Doamne si sa am taria si perseverenta necesare pentru a urma drumul ce Mi l-a harazit.

Bunicii Bojtor

 

Ei sunt parintii tatalui meu, Emma si Jozska Bojtor. Pe bunicul nu l-am mai prins. A murit in ultimele zile de razboi, la iesirea din buncarul din fata casei lor, in vazul familiei. Acum stiu ce junghi de durere in inima avea bunica mea, cand povestea aceasta intamplare. Mai mare durere este doar cand iti moare copilul. Nici de aceasta nu a fost scutita. Fiul cel mic, Jani, a murit si el de timpuriu.

Au avut trei baieti: Jozska(tatal meu), Pista si Jani.

Mult timp am stiut ca bunicu a fost birjar. Abia acum, dupa revolutie, tata mi-a  zis ca de fapt au avut mai multe birje, bunicu fiind proprietarul lor. Deci aveau un fel de afacere cu mijloacele de transport existente pe atunci in oras, inaintea razboiului din 1940-1944. Aveau o casa, grajd cu animale(cai, vaca) pasari de curte, gradina in capatul curtii. Sora din partea bunicii, Piroska Kovacs, avea curte comuna cu bunica, si, la fel, grajd cu de toate, gradina. Mai aveau si un  caine, de care imi era cam frica. Latra intr-una, cel putin asa mi se parea. Ambele familii aveau si loturi de pamant si in alte parti, pe care le lucrau membrii de familie. Cultivau de toate ce era necesar intr-o gospodarie, iar ce era in plus se vindea la piata. Cam asa se traia pe atunci.

Eu asa am cunoscut-o pe bunica, cand am inceput sa inteleg si eu cate ceva: cultiva zarzavaturi in  gradina din spatele  curtii si  vindea in piata. Mai avea si cativa pomi fructiferi. Alt venit nu avea. La fel si sora ei, Piroska neni, cum ii ziceam eu. Sotul ei, Kovacs Feri, a mai trait multi ani. Cand a murit, eram deja la facultate, in Timisoara. La fel si cand a murit bunica Emma.

Deci, in acea curte au crescut cei trei baieti Bojtor si copiii lui Piroska neni: doua fete, Nusi (Anna) si Bözsi(Erzsebet) si un baiat, Gabi. De la ei ii am pe verisorii mei: Zoli, Jozsi, Tibi si gemenele Kati si Agi. Si noi, verisorii, tot pe acolo am crescut. Baietii toti erau mai mari ca mine. Cu fetele eram de aceeasi varsta. Si ce joaca se mai incingea cand ne adunam la bunici! De-a prinsa, de-a ascunselea, ba mergeam in gradinita cu flori din fata casei la Piroska neni, unde se adunau fluturii la flori si noi ii prindeam si ii prapadeam, nu stiu de ce. Si acum mai tin minte cum aratau acele flori. Sau mergeam in gradina din spatele curtii, care avea o carare in mijloc: in dreapta era pamantul bunicii si in stanga al surorii ei. Ei cultivau si trifoi, pentru animale.  Mai trageam cate o partida de joaca si acolo. Cautam trifoi cu patru foi . Nu am gasit niciodata, ceea ce nu m-a descurajat si nu m-a impiedicat sa caut si in ziua de azi, ca cu norocul meu, m-am lamurit. Imi placea grozav cum miroseau  florile de trifoi si fanul cosit proaspat. Mai avea bunica niste nuci mari, in capatul gradinii, unde imi placea sa stau, la umbra. Cand am mai crescut, ne-am mai dus si  am prajit slanina acolo si am petrecut cu familia. Pe atunci nu se facea gratar, se frigea slanina. Tot era foarte bun, pentru ca mancam impreuna, toata familia. Eram impreuna, si asta conta.

Cand eram deja adolescenta, stiu ca au venit din Ungaria, un var de-al tatalui meu cu familia, stabiliti in Baja. El avea doi baieti si o fata. Si iar ne-am adunat la slanina prajita. Cu ei m-am mai intalnit peste ani, dar asta este o alta poveste.