Cel putin ieri pe la pranz asa mi s-a parut. In sfarsit am gasit chiriasi pentru apartament. De luni se si instaleaza. Cel mai tarziu. Am perfectat toate actele, totul este aranjat. Ieri trebuia sa vina si tamplarul sa monteze ultimul geam, la baie. Va veni azi. Azi vine si zugravul sa finiseze treaba, unde au fost puse geamuri noi. Totul parea OK. Doar ca, pe plan sentimental lucrurile stau altfel…Se strica si vremea, de azi. Ce a mai fost imbucurator, pana acum, a fost ca am avut musafir pe un copil al unei cunostinte, care a venit sa dea admitere la facultate si a stat la noi. Din pacate azi pleaca. L-am vazut prima data cu cativa ani in urma, la un concurs de pescuit, la care a participat si el. Era un pustan, care de pe atunci m-a impresionat prin seriozitate. Ieri am stat putin de vorba. E un tanar deosebit, foarte serios si independent. M-a impresionat profund. Asa un baiat mi-as dori de ginere. I-am si spus Dorei. De fapt si ei ii place, dar deocamdata are alti „fluturi”in cap. Si ea vrea sa plece maine, cel tarziu vineri. Nu stiu cum am sa rezist trei zile singura cuc. Dupa-masa lucrurile s-au complicat… Dupa ce mi-am pierdut self-controlul, fapt ce-l regret profund, am plecat spre strand, in sfarsit. Dar, nu am mai ajuns. Din motive de zapaceala. M-am intors si mai tulburata. Am petrecut seara singura, in zapuseala din apartament. Inca o seara singura…As face orice s-o alung pe coana Singuratate din viata mea… Afara s-a innorat de-a binelea si nu stiu daca sa mai pornesc spre strand sau nu mai are rost.
Arhive pe etichete: dairy
Timisoara 20 mai 2011
Image via Wikipedia
Azi fiind a doua zi ca suntem cu Dora la apartament in Timisoara, am pornit-o de dimineata spre parculetul din apropiere. Stiam ca e unul, dar, spre surprinderea mea, am descoperit ca e foarte aproape:150-200m si e foarte frumos, asa cum mi-l aminteam. Aici e si Liceul de Chimie. Am mai fost pe aici, dar nu mai tineam minte cat de aproape e. De fapt, unde nu e frumoasa natura, acum, in perioada asta a anului? E multa verdeata in zona asta si e destul de liniste. E aproape si piata din Girocului, dotata cu tot felul de magazine. Si mijloacele de transport sunt aproape: tramvaiul, trolee. Intr-un cuvant, sunt incantata de apartament. Nu am mai fost de cand l-am cumparat, din decembrie 2007. Cand m-am intors cu cumparaturile, Dora-pusi a venit c-o idee salvatoare pentru ziua mea de azi: sa merg cu ea la cumparaturi. Si iar ne-am „rupt”picioarele, luand orasul de la un capat la altul, incepand din centru, de langa catedrala, apoi Bega, terminand cu Mall-ul, bineinteles, cum altfel? Ce a fost funny in toata excursia a fost ca in final, obosite, am luat un autobus, credeam noi ca spre posta mare. Dar de fapt am ajuns pe Stuparilor, adica in partea opusa, si de acolo abia spre posta. A fost ca la gradinita: sa ne cunoastem orasul. Am ras, aproape jumatate din drum. A fost ca o descarcare nervoasa dupa ziua de ieri. Dar, vorba cantecului:”I don’t want to talk about it”. Mi-a placut la Mall, cred ca e prima data ca mi-a placut. Pana acum asociam notiunea de Mall cu cea de corvoada a peregrinarilor prin magazine, la care ne supunea Dora, de fiecare data cand veneam in Timi, de cand s-a construit Mall-ul. Acum insa m-a amuzat ideea ca s-ar putea sa intalnesc aici pe cineva cunoscut, pe care de fapt mi-ar fi placut sa-l intalnesc. Nu s-a intamplat asa, dar a fost palpitant. Putea sa apara dupa fiecare colt, la fiecare etaj. Ce joaca de copila rasfata de propria-i persoana! Imaginatia mea cea prea bogata, din cauza careia mai am si de suferit, cateodata. Inevitabil…
Dupa-masa pe la sase jumate am ajuns acasa. Nu am avut chef sa ma inmormantez in casa, de la ora aceea. Am mers langa stadion, ca sa vad concursul de automobilism. Iar am trecut prin zone care mi-au trezit amintiri: intre Mc Donalds, Casa Tineretului si stadion. Mergeam acolo adesea toti trei, cand Dora era mica, ba sa bicicleteze, ba sa invete sa mearga cu rolele sau pur si simplu, sa prindem carabusi, ca tocmai au iesit si ei la plimbare. Ce dulce era papusa mea! Tot acolo mergeam cu Petre cu masina, ca sa exersez pe vremea cand invatam sa conduc. Ce vremuri de aur imi par acum ! Atunci ma bucuram de ele, dar parca nu de ajuns. Acum le-as pretui mai mult, daca s-ar putea intoarce. Si iar mi-am amintit de nebunatica mea prietena din anul IV de facultate, Lia. Ea zicea ca viata este ca si cand urci un deal. In tinerete esti in varful dealului, esti in cea mai buna forma intelectuala, fizica, emotionala. Apoi incepi sa cobori, cu toate peripetiile din timpul urcusului si neajunsurile si slabiciunile batranetii, cand ajungi din nou la poalele dealului. But, I don’t want to talk about it, neither.
Si iata-ma iar singura, cu calculatorul si amintirile, face to face. Nu „mananc si plang”cum zicea Labis, ci „clapetez” si mai vars si eu cate o lacrima, ca deh, s’est la vie! Nu demult am revazut un film: „Something’s Gotta Give” cu Jack Nicholson si Diane Keaton in rolurile principale. Ea era scriitoare, el un mare om de afaceri, dar Don Juan si la 63 de ani. De fapt el o curta pe fiica ei, cand s-au cunoscut. El face un heart attack in casa ei de vacanta si asa incepe toata povestea. Mi-a placut filmul. Merita vazut. A fost o zi prea plina de amintiri mai vechi si mai noi, mai frumoase, dar si de cosmar. Pentru ca asa e viata: cateodata e soare, alta data taifun, de-a dreptul. Nici macar nori, ci de-a dreptul taifun.
In vizita
Ieri, dupa ce am dus-o pe fiica-mea la ore, ne-am dus sa vedem ce fac bunicii Vioricii, adica parintii mei. De unde vine aceasta porecla? Cand Dora era cam de 2,5-3 ani, a inceput „fascinatia” ei pentru „jucaria”telefon. Cum suna telefonul, Dora fuga-fuguta pe hol, sa raspunda. De la un timp Petre a botezat-o”secretara”. Ea ajungea prima. Odata, suna telefonul si raspunde „secretara”. Incepe sa vorbeasca si, intr-un tarziu, enervata ca atat o bazaim cine-i, zice:”bunicii Vioricii”. Asa i-a fost ei mai simplu, sa-i puna la plural. Mai apoi, fiindca socrii mei sunt Ioan si Ioana, le-am spus „bunicii Ionii”, ca sa fim „in ton”cu poreclele.
Dupa aceea am ajuns totusi in vizita si la prietenul Cipi, desi era vorba sa mergem in weekend. Intotdeauna e o placere sa fii in compania prietenilor, chiar daca uneori se amana vizitele. Cipi e un mare pescar, un „ucigator de crapi”, cum singur s-a intitulat. Stie sa-i prinda, dar are si noroc. Ne-a povestit ca a participat cu o saptamana in urma, la un concurs de pescuit in Ungaria, unde el si coechipierul sau au castigat locul I. Ne-a aratat si cupa ce a primit-o, apoi ne-a povestit mai in amanuntime, cum a decurs concursul.
Cred ca se implinesc 10 ani de cand ii cunoastem, pe el si sotia lui. Erau inca studenti la Timisoara. Am fost de cateva ori la pescuit cu ei, si in apropiere de Timisoara. Prima data am fost la Otvesti. A fost o zi de primavara insorita si calda, ca atmosfera ce s-a infiripat intre noi. Pe Claudia atunci am cunoscut-o, dar ne-a devenit repede draga. Ei sunt cu vreo 20 ani mai tineri ca noi, dar singele lucruri care ne despart sunt durerile de spate, la noi, astia mai in varsta. Cipi e o fire vesela si optimista, iar Claudia este o sensibila si frumoasa si desteapta si o iubim. Acum e plecata „benevol” in Italia, transferata la o sectie de-a fabricii unde lucreaza. E un concern multinational. Nu e usor, dar mai bine asa, decat la o firma marunta, cu un salar de mizerie. Traim vremuri grele, iar. Trebuie sa ne multumim cu ce avem, daca avem cat de cat ceva. De schimbat e aproape imposibil. Se gaseste greu o piine, si nu totdeauna e alba.
Cand am fost prima data cu Cipi la pescuit in Timisoara, l-am dus la balta la Pischia. Eu i-am imprumutat o undita de grund. Alta nu aveam disponibila. Dar, vremea fiind capricioasa, pestii se aratau greu. Cipi insa nu s-a descurajat. Din 5 in 5 minute ridica undita, intepa si recupera. De cele mai multe ori avea cate un caras in carlig. Am ras si ne-am distrat grozav pe seama metodei”din 5 in 5 minute”.
Apoi, in vara lui 2002, cand am venit la Satu Mare in concediu, am mers tot cu Cipi la pescuit, la Adrian la balta. Ne-am dus cu corturi si tot echipamentul de pescuit. Am stat 2 zile. Singurul peste prins a fost un crap de cca 2,5-3 kg, de catre”ucigatorul de crapi”. Pestii au fost din nou mofturosi. Cipi ii indemna : „hai pestilor, kojac la bara!”, dar ei nimic. Degeaba repeta „formula magica”, pestii nimic, si pace. In schimb noi trei(a fost si Dora cu noi), ne-am prapadit de ras. Ne-am ales doar cu gratarul, focul de tabara facut seara, cateva bancuri, ras mult si voie buna. Noaptea a venit si singura captura a acelei iesiri. A doua zi pe la pranz am ridicat tabara, fiind si prea cald. Dar nu ne-a fost de ajuns. A treia zi Cipi ne-a imbiat sa mergem la o alta balta, mai aproape, doar pentru cateva ore. Asa ne-am si pregatit, adica cu niste sticksuri si apa minerala. Si am stat pana seara tarziu, cu Dora cu tot, dupa noi. Nici semnal la telefon nu am avut acolo, atunci. Ce o sapuneala ne-a tras maica-mea cand am revenit! A fost foarte ingrijorata ca nu ne mai intorceam. Deh, ce sa-i faci, boala grea pescuitul asta, boala grea ! Nici macar Dora nu a „bazait” sa venim catre casa! Avea si ea o undita, Cipi fiersese niste graunte de arpacas si platicile muscau de zor! Ce ? Era vreme de venit acasa ? Iar spre seara am asteptat stiucile, dar nu prea s-au aratat.
Dupa ce am devenit satmareni, prietenia noastra a continuat. Doar in ultima vreme iesim mai rar impreuna, poate si prea rar. Asta nu schimba sentimentele de prietenie ce exista intre noi.
adrianabojtor 