De ce, Doamne, de ce?

Palatul administrativ in Satu Mare

Image via Wikipedia

Multa lume ne-a intrebat si ne mai intreaba si azi, de ce am renuntat la Timisoara si ne-am mutat la Satu Mare. Chiar si eu m-am intrebat dupa aceea, mai bine zis l-am intrebat pe Doamne-Doamne, printre lacrimi, torturata de dorul de Timisoara, de orasul in sine, de dorul de rudele ramase acolo, de viata noastra de ingineri deveniti de bunavoie comercianti de articole de pescuit, de clientii-prieteni, etc. Pana si de locurile de pescuit mi s-a facut asa un dor, la un moment dat, incat am inceput sa plang. Eram singura in bucatarie intr-o zi, si din senin au inceput sa mi se deruleze in memorie locurile unde am fost la pescuit si scalda, vara: langa Albina, Urseni (pentru baie acolo am mers in ultimii ani inainte de a ne muta), Parta, Cheveres, Remetea, Cruceni, Sag, etc. Si am inceput sa plang si sa intreb: „De ce Doamne, de ce?” Cu trecerea anilor, incet-incet a venit si resemnarea si au venit si raspunsurile, cred ca tot de la cel intrebat. Am inceput sa inteleg ca aici, in orasul meu natal, am „schimbat” putin viata celor cu care am intrat in contact. Am inteles ca si de aceea a trebuit sa facem acel gest disperat de a ne muta aici, gest care ne-a schimbat viata radical. Care viata, in ultima perioada petrecuta la Timisoara, devenise imposibila. Mica noastra afacere, in plin sezon, mergea ca melcul, mai rau nici nu se putea. Am realizat dupa aceea de ce. Cineva, dintre”binevoitorii”nostri, lansase zvonul ca am inchis magazinul, cu mult inainte de a-l inchide efectiv. Magazine cu acelasi profil fiind destule in oras, clientii nostri nu s-au mai ostenit sa vina sa vada daca e asa sau nu. Chiria pentru spatiul unde aveam magazinul, ne-o dublase inca din iarna proprietarul. Degeaba am cautat alte spatii unde sa ne mutam, lui Petrica nu i-a convenit niciunul. Numai nu intelegea in ce situatie disperata suntem! Valoarea vanzarilor era egala cu cea a chiriei! In loc sa facem atat profit  incat sa acoperim cheltuielile firmei! Am incercat sa cumparam un spatiu. Cel mai ieftin si situat in apropiere, pentru ca si asta conta, vadul deja format, costa 15.000 euro. De la banci nu se dadeau imprumuturi decat pentru o perioada de un an. Intr-un an nu puteam rambursa creditul. Nu producea atata banet „afacerea vietii noastre”. Am incercat de la parinti sa luam imprumut, dar nu aveau suficienti bani pentru ca sa ne ajute. Din noiembrie 2002, cand ne-a anuntat patronul de noua valoare a chiriei, ne-am framantat mult si ne-am ciorovait mult, dar degeaba. Paradoxal, in lunile de primavara, magazinul a mers inca nesperat de bine. Si acum ma gandesc inca la o persoana care ar fi putut sa lanseze acel zvon „ucigas”: fostul nostru colaborator, deoarece am refuzat sa mai lucram cu el ca si colaboratori, unde ne platea un comision foarte mic. Nu ar fi fost de prima data ca facea un asemenea gest. La fel a procedat si cu un alt”amic”. In momentul cand acela s-a „razvratit”, l-a falimentat. A fost in stare sa vanda sub pretul de achizitie, pana l-a terminat. Amicul acesta era unul din oamenii cu care si-a cladit firma, care, in cealalta parte a tarii, i-a facut reteaua de distributie. Pentru ca in Banat, incepand de la Arad si pana la Drobeta Turnu Severin, apoi de la Jimbolia si pana la Resita, noi i-am fost deschizatori de drum. Petre a fost cel care a cutreierat Banatul si i-a gasit clienti pentru vanzari en-gros, firme cu care am colaborat ani de-a randul. Nu ne-a fost de loc usor, mai ales ca aparuse si minunea mica de fie-mea, cand nu mai speram, la noua ani dupa ce ne-am casatorit. Asa ca eu eram la magazin de serviciu singura, iar Petre pe drumuri. Si atunci inca nu erau atatea magazine de acest profil, dar pescari erau destui si nu eram decat eu, de dimineata pana dupa masa, ca sa-i servesc. Dar au uitat toti, sau cel putin in vara lui 2003 asa parea.

Dar sa revin. De Pasti, in 2003, am venit la ai mei la Satu Mare. Bineinteles ca a doua zi de Pasti, deja era „traditie”-daca poti sa numesti asa ceva traditie, cand faci a doua oara in viata acelasi lucru, in acelasi circumstante- ne-am dus la pescuit cu Cipi si familia lui. De data asta am mers la Dabolt, langa granita cu Ucraina. Un loc cu un peisaj splendid. Am avut noroc si vremea a tinut cu noi, in final, pentru ca de dimineata a fost urat, chiar a plouat. Noi eram pregatiti pentru orice, oricum. Si, in timp ce stateam cu Cipi pe malul baltii, asteptand sa muste pestii, ne-am pus pe povestit. Asa am ajuns sa-i spun in ce situatie grea eram din cauza chiriei, desi atunci inca mai faceam fata situatiei. Tatal lui Cipi, un om cu destul de multe relatii in oras, ne-a propus sa ne mutam la Satu Mare, promitand ca ne ajuta si el sa ne gasim serviciu. In Timisoara cautam deja de ani de zile, dar fiind mai in varsta de 35 ani, cum s-a lansat”moda”, nu reusisem nici unul, nici cu relatii si „pile”. Probabil ca se gandeau ca suntem niste nehaliti de nu ne ajunge sa traim doar din magazin. Eu am fost foarte bulversata de aceasta oferta. M-am agatat de ea ca inecatul de firul de pai, inca de atunci. Realizam ca si daca magazinul ar fi mers bine, ca si pana atunci, nu aveam cum sa facem fata chiriei. Din pacate, doar eu facusem calcule si desi i le-am aratat „partenerului”meu, nu vroia sa accepte realitatea. Nu voia nici sa actioneze in vreun fel sa iesim la liman. Si abia dupa aceea a venit vara aceea dezastruoasa, cand ziua se incheia cu vanzari la nivelul zilelor de iarna, degeaba aveam de toate in magazin: undite, mulinete, fire, accesorii de tot felul si de la firme diferite, pentru toate buzunarele.  Nici perioadele cand erau in concediu colegii de breasla, nu au mai fost mai „productive”, la fel cum au fost in ceilalti ani. Nici vorba. Parca nici nu existam. Asa ca, la inceput de august, cu ocazia unei iesiri la pescuit-scalda la Cheveres, eu le-am expus situatia, lui Petre si fiicei noastre: trebuia sa ne mutam in singurul loc unde aveam o promisiune de supravietuire, la Satu Mare. Este fantastic cum i se intiparesc omului in memorie unele amanunte din momente cruciale din viata lui: imi amintesc de perioada zilei dupa-amiaza, locul cam lipsit de vegetatie, unde eram cand le-am facut propunerea. Imi amintesc si ca am intalnit acolo pe niste prieteni, sot – sotie, care, de cand el a facut infarct si era pensionat de boala, pescar inrait fiind, isi facuse pe malul Timisului  la Cheveres, o a doua casa. De fapt era o adevarata „fortareata”, formata din corturi si cele necesare pentru o tabara de vara. Asa ca am „pledat” pentru schimbare. Si, parca era dinainte hotarat, toate evenimentele ulterioare s-au derulat cu o viteza uluitoare, pana am inchis magazinul, am scapat de marfa, am vandut apartamentul in Timisoara si ne-am cumparat altul in Satu Mare, l-am dotat cu centrala termica, ne-am adus lucrusoarele din Timisoara. Si, la sfarsit de septembrie, eram instalati in noua locuinta, noua viata. Din 20 august, cand am inchis „Lanseta”, intr-o luna si jumatate. „Maktub!”