Canotorii suceveni, au obținut aur la și argint la Campionatele Europene de Canotaj Tineret- U23 din Grecia. România are cea mai valoroasă echipă de canotaj tineret din Europa FOTO

https://www.newsbucovina.ro/actualitate/260894/canotorii-suceveni-au-obtinut-aur-la-si-argint-la-campionatele-europene-de-canotaj-tineret-u23-din-grecia-romania-are-cea-mai-valoroasa-echipa-de-canotaj-tineret-din-europa-foto

Canotaj, trei luni intr-o vara (part 2)

Cand ne-am mutat cu baza langa Pescarus, nu am mai avut stadion asa de aproape. Sanyi bacsi a gasit o solutie: sa alergam pana la uzina de apa ce se construia aproape de intrarea in Martinesti si inapoi. Adica 6 km in total. Nu am avut de ales. Oricum, nu cred ca era mai mult decat cele 20 de ture de stadion. Ma obisnuisem deja sa trec de „punctul mort”, cand simteai ca te prabusesti si nu mai ai vlaga in tine. Acum ma „pasiona”altceva: sprintul final. Priveam cu invidie la baietii care o luau inainte, cand mai aveam vreo 300-400m si ajungeau primii. Vroiam sa-i intrec! Si a venit si ziua aceea! Si acum ma trec fiorii cand imi amintesc! Jozsi, cel mai bun alergator, a ramas la fel de surprins ca si mine, ca pe ultimii metrii l-am intrecut. Tot asa de surprinsi au fost si colegii de grupa, cand m-au vazut ca, fara antrenament, fara prea multa incalzire, am ajuns pe locul doi la un concurs de alergare la facultate. Peste ani am inteles ca am rezistenta, sunt „un cal de cursa lunga”. Sau cel putin eram…:))

Dar sa revin la vara lui”72. Acasa la noi tocmai se zugravea. Mobila din camere era adunata pe mijloc si acoperita. Dimineata ma trezeam si alergam in jurul mobilei, 30 de ture intr-o directie, 30 in cealalta, ca sa nu ametesc.:))  Apoi continuam cu alte exercitii. Dupa masa de la 6 aveam antrenament pe lac, zilnic, cu exceptia sfarsitului de saptamana. Urma sa mergem la un mare concurs la Snagov. Illa s-a angajat si nu a mai venit la canotaj. Nu aveam cu cine sa fac echipa. Ar fi trebuit sa fac un „solo”. Zic „ar fi trebuit”, dar numai nu-mi reusea: ma rasturnam intr-una. Am si o fotografie de cum eram in apa, dupa ce m-am rasturnat. De pe mal m-a fotografiat cineva si mi-a adus poza, dupa un timp. Eram tare necajita, pentru ca stiam ca asa nu voi participa la concurs. O singura data am ramas in barca si nu m-am rasturnat, desi am traversat lacul in diagonala: m-a prins o ploaie mare chiar pe malul opus de unde urcam sa ne ducem barcile in spinare la debarcader. Atunci nu m-am rasturnat, ca noroc, pentru ca nu mai era nimeni pe lac care sa ma ajute, la nevoie. Abia am urcat pe malul alunecos, cu barca in spinare. Dar am reusit! Toti au ramas surprinsi, cand am aparut, din perdeua de ploaie, uda leoarca si plina de noroi.

Am mers la antrenamente pana toamna tarziu, cand am racit zdravan si tata nu m-a mai lasat. In primavara am fost din nou de cateva ori, dar in final am abandonat, partial pentru ca ma ingrasasem mult si mi-era greu, dar mai ales ca tata tot bombanea si nu vroia sa ma lase. El ar fi vrut sa merg in continuare la scrima, unde am fost in clasele VI-VIII, mai ales ca el a fost cumnat din prima casatorie cu regretatul antrenor Csipler Sanyi. Dar asta e o alta poveste. As fi putut sa continui canotajul la facultate, mai ales ca l-am reintalnit pe unul din colegii de la canotaj. El era la facultate la Timisoara, ca si mine. Dar eu l-am refuzat. Mi-a fost partial teama ca nu voi avea suficient timp pentru scoala, fiind in anul I de facultate. Si acum regret! Dar asa a fost sa fie!

Dupa ani, cand ne-am mutat in urbea mea natala, am fost foarte dejamagita cand am trecut pe langa ceea ce a fost o frumoasa zona de verdeata si agrement, lacul Pescarus, acum fara apa, inundat de vegetatie, abandonat, neglijat. Este o zona locuita si ar fi prins bine celor din jur sa fie cum il stiam eu.

That’s all folks!

 

Canotaj, trei luni intr-o vara – (part 1)

Au fost putin mai mult de trei luni. In martie sau aprilie 1972, pe cand eram in clasa a X-a, buna mea prietena Aneta mi-a propus sa mergem impreuna la canotaj. Nu am ezitat si am urmat-o. Ne-am prezentat impreuna la antrenament. Pe atunci „casa barcilor” era undeva aproape de piata, in curtea unui cetatean. In apropiere era un stadion, unde ne faceam incalzirea, apoi pe apa, pe Somes. Am fost „putin”socata cand Sanyi bacsi, antrenorul ne-a pus sa facem pentru inceput 20 (da, douazeci) de ture de stadion. Asa, acolo, in fiecare zi de antrenament, sub indrumarea lui am invatat sa-mi depasesc limitele. Ne-a avertizat ca vine un moment de mare oboseala, de sfarseala, la a nu stiu-cata tura de stadion, dar, cu vointa, ambitie si perseverenta, o putem depasi. Apoi totul vine de la sine si ne duc picioarele pe noi, nu mai simtim sfarseala. Dupa, urmau cateva exercitii de incalzire. Apoi, echipati cu veste de salvare, imbarcarea si pe Somes!De primele dati am facut echipa cu alti cativa copii incepatori, si baieti si fete, intr-un caiac de 7 persoane. Unul din cei mai mari si mai cu experienta din baieti a fost „dadaca”noastra. Asa au trecut cateva saptamani. Apoi ne-am mutat cu totii si barcile, mai spre marginea orasului, unde era amenajat un lac mai mic, numit Pescarus. Atunci Sanyi bacsi ne-a impartit in alte echipe. Eu cu o fata Illa, am format o echipa de caiac dublu. Amandoua eram incepatoare. Mai mult eram in apa rasturnate, decat pe lac. Sanyi bacsi ne-a spus ca daca ne rasturnam, sa nu dam drumul la vasle, sa nu se piarda. Si uite asa instruita, era sa ma inec. Bineinteles ca ne-am rasturnat. Eu, cuminte, tineam de vasla, ca de un colac de salvare. Apa avea vreo trei metri acolo. Vesta de salvare nu folosea la nimic, daca nu era pe tine. Nu era…Si ma duceam spre fundul lacului, ma opinteam si urcam din nou, apucam sa zic Iii..Iar la fundul apei, iar sus Iii…, iar jos, iar sus…Uite asa de cateva ori, pana ce imi vine un gand salvator: ia sa dau drumul naibii la vasla si sa inot catre mal. Zis si facut! Intre timp s-au apropiat si colegii de noi si ne-au scos din apa. Am primit o mustruluiala zdavana si, dupa ce toata lumea s-a calmat, toti au inceput sa rada cand Illa le-a povestit cum faceam eu:Iiii….bluglu….Iii….bluglu… De la o vreme ne-am mai sincronizaat cu Illa. Era si timpul, pentru ca urma sa participam la un concurs la Targu Mures. Ne-am dus cu un camion, acolo am calatorit, acolo am dormit, claie peste gramada. A fost si festivitatea de „initiere”, care a constat in a primi de la fiecare dintre cei mai vechi intr-ale canotajului, cate o palma zdravana, peste fund, data asa… cu naduf! Au, si acum ma doare, cand imi amintesc! Si la urma, „pecetea”, adica o muscatura serioasa pe buca. Acum rad, dar atunci am urlat de durere!:))) Si am ajuns si la Targu Mures! Inainte chiar de a incepe concursul, cine se rastoarna cu barca? Eu cu Illa! Asta asa, ca sa ne „racorim”de emotii! Totusi, am terminat pe locul doi! Onorabil!Asta pentru ca au fost doar trei echipaje concurente, iar cele din urma s-au rasturnat mai des ca noi!:))). Va urma.