Iubeşte-mă-n octombrie… de Boris Ioachim

Iubeşte-mă-n octombrie, străino,/-Că în noiembrie deja-i târziu –/Fii pentru mine primăvara iernii/Şi eu o umbră, poate, c-o să-ţi fiu./Alintă-mă în toamna desfrânată,/Ce chiuie în aburi dulci de must –/Ca-n lumea asta, de putere beată,/Iubirea să…

Sursă: Iubeşte-mă-n octombrie… de Boris Ioachim

Iubita – în straie albastre

Imagine

Iubito, chiar de tu nu eşti cu mine,
Eu sunt şi-n vis şi-n lumea ta – cu tine.
Acolo unde, tu, îţi îndrepţi pasul,
Eu te urmez cu inima, cu glasul.

 

De eşti acasă, sunt cu tine acasă
Şi aş vrea să plec, dar ochii-ţi nu mă lasă –
Căci ochii tăi îmi ţintuiesc privirea,
Atât de-aprins, încât, mă pierd cu firea.

 

Când eşti plecată, dusă, prea departe,
Mi-e inima-ngheţată, ca de moarte.
În noapte, te visez în straie-albastre
Cum zbori, cu mine-alături, printre astre.

 

Cătând, de zor, în galaxia vastă,
Să-aflăm pe unde-aşteaptă steaua noastră
Să adăstăm pe ea în veşnicie –
Doar noi s-o locuim, stând în pustie

 

Pe-un câmp albastru – precum îţi e straiul
Căci, pentru noi, acolo ar fi raiul.
Deasupra, alte stele, să păzească,
Iubirea noastră – să nu lâncezească.

 

… Când mă trezesc, căzând, parcă-n abisuri
Şi ştiu că eşti şi-n lumea mea şi-n visuri
Mă sfâşie, aşa, un dulce bine
De parcă-ai fi în mine – eu în tine.

 

Şi, beat de tine, ţintuiesc tavanul
Şi nu-mi mai pasă cum va trece anul
Căci tu îmi umpli zilele şi ceasul –
Şi plin de bucurie-mi cântă glasul

 

Un cântec, ce n-a fost compus, vreodată,
De nimeni – doar de inima-nfocată,
Ce bate, vajnic, pieptul să mi-l spargă –
Să fugă-n pieptul tău, în lumea largă

 

Acolo unde, tu, stând la fereastră,
Visezi, înveşmântată-n haină-albastră.
Privind copacii, încărcaţi de floare,
Cum râd la tine – şi cum râd la soare.

 

Când un suspin, uşor, din piept îţi scapă –
Din ochii tăi – ochii-mi se adapă.
Dar setea lor de tine-n loc să treacă,
Mai aprig îi aprinde şi îi seacă.

 

Iar gurii mele de nu-i stingi pojarul
O seacă repede şi-adânc amarul.
Iubita mea-mbrăcată-n strai albastru –
Tu eşti pe cerul vieţii mele – astru.

 

Hai, lasă-ţi gândurile ca să zboare
Spre mine – şi-amândoi, privind la soare
Să fim o pură, limpede privire,
Fără apus şi fără amintire.

 

Şi-n vis, să fim nişte păsări măiastre
Zburând prin galaxie, printre astre…
Că-n lumea asta nu ne aflăm rostul –
Aşa că, hai, cu mine-n raiul nostru…

de Boris Ioachim

 

Peisaj de iarna

vrabii

Ascultă-mă, iubito: în gerul de afară
Văd vrăbii zgribulite, ce stau – gata să moară
Şi oameni în paltoane, grozav înfofoliţi –
Dar, parcă, mai degrabă, de gânduri gârboviţi.

Stau chiciurile grele pe pomi – ca în poveşti
Şi despre sărăcie se-aud prea multe veşti…
În aste vremuri tulburi, iubirile îngheaţă
Dar, dacă mai există – ele ne ţin în viaţă.

Tu ce mai faci, iubito, căci eu te-am cam uitat…
Fiindcă ţinutu-n care trăieşti e îndepărtat
Şi, parcă, gerul aspru ţi-a cam intrat în piept –
Dar eu, plin de răbdare, să te dezgheţi aştept.

Şi poate că atuncea, când noua primăvară,
Sosi-va – a-mea răbdare nu va voi să moară;
Dar cum nimic nu-i sigur în vremi pline de ger –
Eu nu ştiu cum va fi – dar îndrăznesc să sper

Că gerul iernii aspre, în sufletu-mi cernit,
Nu va intra… căci, totuşi, mă simt prea obosit.
De va intra, iubito, eu ştiu că va rămâne –
Dar toate astea-s gânduri, ce trec de azi pe mâine.

… Cum îţi spuneam, iubito, vrăbii – gata să moară,
Stau triste şi-ngheţate în gerul de afară…
Că nu-i o vrăbioară – al tău suflet mai sper –
Şi că nu va pătrunde în al meu suflet ger…

poezie de Boris Ioachim

Constatare

iubire trecutade Boris Ioachim

Într-o iubire care – de-a fost, vreodată – piere
Tu-ai folosit, anume, prea des – distanţiere…
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută –
Iubirea-mi pentru tine, e-o cauză pierdută.

Nu mai visez la tine, nimic n-aştept, nu cer
Şi nu mai am de unde, iubire să-ţi ofer…
M-au obosit atâtea speranţe şi visări,
Iar gândul nu-mi mai fuge, la tine-n depărtări.

Se stinge-ncet , dar sigur, sclipirea din priviri –
Mă stăpânesc greoaie, de plumb, dezamăgiri…
Poate prea mult iluzii cu tine am ţesut –
De nu, cumva-n minciună-am trăit de la-nceput.

Mi-e certă, dar egală, imensa-ţi plictiseală –
Doar, câteodată-n mine, aiurea se răscoală,
Un fel de deznădejde, ce-mi las-un gust amar –
Că te-am iubit bezmetic şi, totuşi, în zadar…

Dar viaţa mea pe drumuri cotite, a tot umblat
Şi căutând pe ACEEA – mereu s-a înşelat…
De la extaz la ură, ades m-am pomenit
Trecând – şi, pân’ la urmă, senin şi liniştit

M-am reîntors în mine – şi-n mine, regăsit,
Mi-am spus că, totdeauna-nceputul e-un sfârşit…
Poate, prea mult, iubirea – mi-a fost un fel de ţel –
Cătat cu frenezie, cu prea fanatic zel.

…Într-o iubire care – de-a fost vreodată – piere
Tu ai folosit degeaba, mereu, distanţiere…
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută –
Iubirea e-o himeră – o cauză pierdută…