Zori, de Federico Garcia Lorca

Zori

Sufletul meu întristat
lângă marginea pădurii
simte durerea iubirii
și visul de depărtări.
Lumina zilei mi-aduce
semințe de nostalgie
și tristețea fara ochi
din adâncul inimii.
Marele mormânt al nopții
își ridică negrul văl,
ca zorii zilei s-ascundă
imensa culme-nstelată.

Ce voi face-n acest câmp,
culegând cuiburi și ramuri,
înconjurat de-au doresc,
cu sufletul plin de noapte?
Ce voi face, de ai ochi
morți pentru lumina clară,
și nu-ți simt in carnea mea
focul privirilor iară?

De ce pe veci, te-am pierdut,
in acea-înserare blândă?
Sufletul meu e pustiu
că o stea care se stinge.

(Granada, aprilie 1915)