Doresc sa ma alatur tuturor romanilor si nu numai, celor care marcheaza acest eveniment, cu modesta mea contributie, in doua cuvinte.
Sa vorbesc eu despre Eminescu imi pare dificil, caci au facut-o multi, mult mai talentati, inaintea mea si o vor face in viitor si altii. Stiu doar ca am facut cunostinta cu arta lui Eminescu din adolescenta si, bineinteles, m-a marcat pentru totdeauna. I-am admirat si-i voi admira vesnic geniul creator, care ne-a incantat sau/si ne-a mobilizat pentru vecie. Fie-i tarana usoara si vesnica pomenire!
Am sa evoc in continuare una din operele sale, desi-mi este foarte greu sa aleg, caci toate imi plac:
Ca o faclie
de Mihai Eminescu
Prin tomuri prafuite ce mesele-i încarca,
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barca.
Nimica nu opreste a gândurilor graba,
Din când în când în cale-i pe sine se întreaba:
La ce folos ca timpul si spatiul strabate
Si ce folos ca vecinic râvnind singuratate,
El de nimic în lume viata-i n-o s-o lege,
Ca-ntelegând desertu-i, problema-i n-o-ntelege…
Ce cauta talentu-i în sirele s-arate?
Cum luna se iveste sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau daca n-o va spune,
Padurile si luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al scolii,
Cetiti în foliante ce roase sunt de molii
Si viata, frumuseta, al patimei nesat
Nu din viata însasi din carti le învatati.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastra lume.
Ca o faclie stinsa de ce mereu sa fumegi,
De ce mereu aceleasi gândiri sa le tot rumegi
Si sarcina de gânduri s-o porti ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii ma întreb…
Nu aflu unde capul în lume sa mi-l pun:
Caci n-am avut taria de-a fi nici rau, nici bun,
Caci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica rabdare a omului de bine,
Caci n-am iubit nimica cu patima si jind
Am fost un creier bolnav s-o inima de rând.
Demult de vorbe goale nici voi sa mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E sirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche carti,
Cari privesc viata din mii de mii de parti
Si scrise în credinta ca lumea tot se schimba
Cu dezlegari ciudate si cu frânturi de limba.
Nu-i foliant în lume din care sa înveti
Ca viata pret sa aiba si moartea s-aiba pret…
Si de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Si nici sa pot de somnul pamântului s-adorm.
Pustie, sura, rece si fara înteles…
Nu apar adevarul, nu apar un eres,
Nu sunt la înaltime si nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am lupta, cu lumea nu ma lupt
Sa-nving eu adevarul sau sa-ntaresc minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândoua una.
Sa tin numai la ceva oricât ar fi de mic…
Dar nu tin la nimica, caci nu mai cred nimic.
În manta nepasarii ma-nfasor dar si tac
Si zilele vieti-mi în siruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc sa treaca
Iar ele ochii-albastri asupra mea si-i pleaca,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Vapaia-n ochi unita-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii s-a genunii,
Icoanele frumoase si dulci a slabiciunii
Ca flori cu vestejite si triste frumuseti:
Uitarea le usuca sarmanele vieti…
S-apoi!? Ce-mi pasa!? Fost-am în lume poate unic
Ce fara sa stiu unde pe-a lumii valuri lunec?
Multimea nu se naste decât spre a muri…
Rusine-i al ei numar cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost sa fie,
Din leaganul carora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urma lasar-a lor picioare
Neatinsi de pasul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâtia câti fura cu putinta:
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinta.
Ei dorm cum doarme-un haos patruns de sine însusi,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-si aude plânsu-si
S-a doua zi nu stie nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem miscarii prime, al vietii primul colt.
Deasupra-i se-ndoira a cerurilor bolti,
Iar de atunci prin haos o muzica de sfere,
A carei haina-i farmec, cuprinsul e durere.
O, genii, ce cu umbra pamântul îl sfintiti
Trecând atât de singuri prin secolii robiti,
Sunteti ca acei medici milosi si blânzi în viata
Ce parca n-au alt bolnav decât pe cel de fata.
Oricui sunteti prieteni, dar orisicui îi pare
Ca numai pentru dânsul ati fost în lumea mare.
În orice veac trairati neîncetateniti,
Si totusi nici într-unul straini nu o sa fiti,
Caci lamura vietii ati strâns-o cu-ngrijire
Si dându-i acea haina de neîmbatrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creste,
În dreapta-va oglinda de-a pururi se gaseste.
Caci lumea pare numai a curge trecatoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce alearga si-n siruri se asterne
Repaosa în raza gândirii cei eterne.
Iar adevarul, ca si pacatul mumii Eve,
De fata-i pretutindeni si pururea aieve.
adrianabojtor 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.