Et in Arcadia ego – II

A venit vremea sa povestesc cate ceva din cei aproape 12 ani pe care i-am trait, lucrand la cea ce a fost pe atunci Intreprinderea de mase plastice si incaltaminte „Victoria”, careia toata lumea ii zicea dupa vechiul nume, „Guban”.

Dupa formalitatile de angajare, s-a hotarat ca voi lucra o vreme la Biroul Personal. Ce legatura avea asta cu pregatirea mea de inginera chimista? Nici una. Doar ca mi s-a spus ca acolo fiecare inginer stagiar trece si lucreaza in mai multe sectoare ale fabricii, ca sa cunoasca mai bine fabrica.  Bine si asa, imi ziceam in gandul meu. Important era ca sunt in Timisoara, caci asta imi doream mult, fiind indragostita lulea, de doi ani, de un tanar timisorean, cu care, peste 4 ani, ne-am si casatorit. Mariajul, cu bune cu rele, a durat 29 ani si jumatate.

La serviciu, numai pentru ce am invatat 5 ani la facultate, nu faceam. Nemultumirea mea crestea pe zi ve trece, mai ales ca era o cucoana in varsta acolo, care desi nu era, s-a autointitulat din prima zi sefa mea si mi-a pus in brate un dosar imens, in care eu am avut onoarea sa incep sa-i inscriu manual (pe atunci nu existau computere) pe angajatii intreprinderii, unul cate unul, cu date personale, scoli terminate, etc. Mi-a atras atentia si cum prima vorbesc, apoi gandesc(prost, foarte prost obicei) :), o persoana cu 4 clase, dar functie inalta. Toata lumea s-a consternat cum vorbesc, eu care atunci nu stiam ca era singura din fabrica in aceasta situatie, dar nora fostului patron. M-am mai intalnit cu ea pe parcurs… Doamna „sefa” de la Personal era din ce in ce mai „cactus” cu mine, pe zi ce trecea. Ma consolam in biroul celalalt, cand puteam evada, caci dincolo era o adevarata doamna, si foarte buna la suflet. Ei ma confesam si avand copii cam de varsta mea, ma intelegea si ma consola. Lucrand la acel serviciu, am inceput sa cunosc angajatii. Erau multi sot si sotie, ingineri, maistri, muncitori, oameni unul si unul. Inca eram acolo cand a fost numita Director Tehnic, o doamna de 40 ani, foarte inteligenta si diplomata. Apoi, la Fabrica de Accesorii si Intretinere, din cadrul intreprinderii, a fost numit un inginer tot de 40 ani. Pe atunci, in vremurile acelea „rele”, erau pretuiti oamenii care pana la aceea varsta au acumulat experienta si directorii intreprinderilor stiau ca se pot baza pe ei. Nimeni nici nu se gandea sa-i numeasca prea batrani. Ei erau deja profesionisti. Atunci nu era penurie de profesionisti, ca in zilele noastre. Acum, in anii de dupa Revolutie, acesti oameni, trecuti de 35 ani au fost indepartati incet incet din intreprinderi, sub motiv ca”gandesc comunist”- am auzit cu urechile mele si am vazut la TV cu ochii mei, cand un „domn”lector de la Universitatea de Stiinte Economice din Timisoara, s-a exprimat in halul acesta. Consecintele au aparut in acei ani 1995-2000. Mii de specialisti dati afara, marginalizati, fara a li se da sansa sa se reangajeze. Pana si in ziare scria peste tot:”Angajam persoane sub 35 de ani.” Si restul? Ce sa faca? Sa se puna intr-un sicriu, cu mainile pe piept si sa astepte moartea? Si copiii acestor persoane, din ce sa-i creasca, din ce sa-i hraneasca? Atunci a inceput migratia masiva a romanilor peste hotare, in cautare de loc de munca. Specialistii nostri continua sa emigreze, caci la ei, in propria lor tara, nu sunt pretuiti. Pacat, mare pacat!

Da, stiu, am divagat de la subiect, dar trebuia sa scriu ceea ce am zis de mii de ori, pentru ca si noi, eu si sotul meu, ne-am aflat la un moment dat, in aceasta situatie. Dar toate la timpul lor.

Am plecat la insistentele mele (nu mai suportam cum se purta cu mine „sefa”), in continuarea programului de stagiara, sa lucrez la Sectia Chimicale. Dar asta este o poveste pentru o alta data.