Galerie: Et in Arcadia ego

  • Et in Arcadia Ego. (lat. si eu am trait in Arcadia), exprima regretul fericiri pierdute. Arcadia era o regiune din Pelopones, sudul Greciei, unde traia  un popor de pastori, pe care greci ii considerau neprihaniti, oameni de o mare puritate.

Prin parafrazare, as putea spune ca perioada cat am lucrat la Intreprinderea de incaltaminte si mase plastice „Victoria” Timisoara -asa se numea atunci fosta si viitoarea firma „Guban”-a fost pentru mine ca inginera, perioada de formare si implinire. Profesional acolo am invatat multe si am aplicat ce am invatat in urmatoarele etape ale vietii. Acolo pot spune ca m-am maturizat. Dar si am avut de la cine invata. Existau cateva persoane, in diferite sectii sau servicii, care erau deosebit de talentate si inteligente.

Dar ma refer si la faptul ca daca spuneam cuiva din afara fabricii, ca lucrez sau am lucrat la „Guban”, pupilele i se dilatau-in special daca era femeie- si brusc deveneam foarte interesanta, doar-doar puteam sa fac rost de o pereche de pantofi Guban.🙂 Pur si simplu ma vedeam identificata cu o pereche de pantofi Guban. :) Asta pana la Revolutie, caci si pantofii Guban se dadeau doar cu aprobarea conducerii intreprinderii. Dupa aceea s-a liberalizat si acest colt de…lux si se gaseau de cumparat, oriunde in Timisoara si in tara, la vedere, nu sub tejghea. Norocul clientelei de pantofi de dama a fost si este, ca este singura sectie care a mai ramas in picioare din fabrica, producand aceiasi minunati, eleganti si comozi pantofi de dama, renumiti si peste hotare.

Dar sa revenim la oile noastre. Eram la al doilea serviciu, dupa doar cateva luni de la terminarea facultatii si 4 luni de lucrat la Bucurescti, la „Danubiana”. Imi doream foarte mult sa revin in Timisoara, caci viitorul meu sot era inca la faculate si parintii lui nu au vrut sa vina el la Bucuresti, ca sa fim impreuna. Si atat am tot incercat, cu rugaminti in dreapta si stanga, pana am reusit, tot cu ajutorul viitoarei familii, sa-mi gasesc un loc de munca in Timisoara.Trebuie sa mentionez ca era vorba de 1980 ianuarie, cand inca eram departe de Revolutie-nici nu visam ca va fi. Orasele mari, ca si Timisoara, erau orase inchise. Foarte greu ajungeai sa te angajezi ca inginera, intr-un asemenea oras, daca nu-ti luai repartitia acolo, inca de la finele facultatii. In fine, multumita celor care m-au ajutat, am ajuns si la”Victoria”. Am avut niste emotii de nedescris cand m-am prezentat la post. O vreme, fiind eu inca in primul an de stagiatura, am lucrat la Biroul Personal. Incetul cu incetul am facut cunostinta cu fabrica si am fost foarte impresionata. Aveam si de ce sa fiu! Era o mica uzina. Am sa incerc sa o descriu, cum era atunci: La intrare era un bloc administrativ cu 3 etaje de birouri. Din curte, spre stanga se ajungea la Sectia Chimicale. Acolo se faceau multe produse, dintre care cele mai importante erau „Vopseaua Bizon”pentru piele. Era singura fabrica din tara ce producea asa ceva. Apoi, urma nu mai putin faimoasa crema de ghete „Guban”, care este, dupa parerea unora, si azi inegalabila, cel putin dintre produsele din tara. Dar azi nu este greu sa fii asa, deoarece foarte multe firme romanesti au fost aduse la sapa de lemn si importam la greu, ceea ce noi stiam sa facem cel putin la fel de bun…😦  Dar sa revin: tot la Chimicale se produceau diferitele accesorii pentru incaltaminte si talpa din piele, produse in fabrica. Caci pantofii „Guban”, nu numai ca aveau un desing deosebit, dar erau facuti si din materiale deosebite si de o foarte buna calitate.

Daca de la intrarea in fabrica daca se mergea inainte, se intalneau doua hale etajate, de productie. In prima se faceau la parter, folii pentru diverse utilizari, cu diferite aparate. La etajul 1 se pregatea panza pentru produsele caserate si expandate. In capatul celalalt se producea vestita incaltaminte, la sectia de incaltaminte. Pieile erau aduse gata prelucrate, vopsite, de la IRP sau alte fabrici de piele. Designerii de la fabrica se ocupau de crearea modelelor de pantofi, adesea insotiti de o poseta adecvata, produsa la sectia Marochinarie, in cladirea a doua. La etajul doi era o linie de stratificare pentru produs PVC expandat. Mai apoi, dupa cativa ani s-a adus si montat o linie de caserare textile, producere de panze igfnifugate si termocolante.  In cladirea a doua, la parter era inca o linie de stratificare. Se faceau diferite tipuri de PVC expandat, pentru diferite intrebuintari, ca de exemplu la caroseria de la Oltcit, si alte locuri unde pielea putea fi inlocuita cu piele artificiala. Balotii de PVC expandat erau trimisi la fabricile unde se prelucrau. La un moment dat fabrica a exportat si in Irak, dar din pacate, nu si-a recuperat o parte din profit de la ei. In fine, la etajul 1 era laboratorul CTC si noi, asa-zisa „Cercetare”, care de fapt avea un nume lung si complicat: Atelier de proiectare produse si tehnologii, Mase plastice si Chimicale. Am zis noi, caci dupa 4 luni de lucrat la Serviciul personal si inca un an la Sectia Chimicale, am ajuns si eu sa lucrez in colectivul de cca 15-16 inginere de la Cercetare. Tot aici se afla o statie micropilot, birourile „cercetaselor”🙂 si laboratorul Cercetarii. Langa laborator se afla si biroul domnului inginer Guban Tiberiu, fiul fostului proprietar al fabricii. Dumnealui si-a adus un aport important la dezvoltarea fabricii, ca si proiectant de produse si tehnologii noi.

La etajul 2 se afla sectia de marochinarie, unde, din produsele facute de fabrica, se confectionau posete, sacose, fete de masa, perdele de baie, etc.

In spatele acestei cladiri era inca una, mai mica, unde-si aveau sediul cei care deserveau acest conglomerat, inginerii si personalul de la Mecano-energetic, ce repara utilajele fabricii, in caz de nevoie. Si mai era o sectie, care, se afla in dreapta, cum se intra in curtea fabricii: Accesoriile metalice. Aici se faceau candelabre, lampi. Se nichelau sau  cromau, la Galvanizare, diverse parti componente, se prelucrau sub diferite aparate si cu diverse metode etc. apoi se montau sau se trimitea asa la firmele cu care colaboram. Recunosc, aceasta parte a fabricii nu o cunosteam foarte bine, nu prea aveam tangenta cu ea.

Si in toata aceasta „intreprindere” lucrau cca 1300-1500 de oameni. In aproape 12 ani cat am lucrat acolo, am ajuns sa cunoasc foarte multa lume, mai mult sau mai putin, sa leg prietenii, dar si sa-mi fac dusmance🙂 Ca, deh, ardeleanul tace cat tace, dar si cand i se umple paharul….🙂

Dar ce am vrut sa spun eu despre „Guban” este ca era un furnicar plin de viata si de activitate, cu niste oameni deosebiti, incepand de la cei mari, si sfarsind cu cei mai modesti. A ramas o mare parte din tineretea si sufletul meu acolo si ma doare foarte ca a ajuns, ca multe alte fabrici din tara, o ruina…😦

Si pentru exemplificare, iata cateva poze facute primavara trecuta, in 2013:

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s