Somesul la Martinesti
Ma bucur nespus ca vremea s-a-ndreptat si soarele ne mai ofera cateva zile frumoase de vara, chiar daca serile si noptile incep sa semene cu cele din toamna. Profitand de acest fapt, ieri am plecat dupa amiaza, val-vartej, la „ursuletzul satmarean”, dupa ce, in prealabil am trecut pe la mami, care-i in spital, pentru tratamente. Si acolo m-am amuzat si semi-revoltat, povestind cu mami de unchiul meu, sufocant de posesiv, care s-a plans tatalui meu ca matusa a plecat in oras, cu sora ei, matusa-mea Marioara. Oare ce puteau ele sa faca in oras, una de 70 ani, cealalta cu 9 ani mai mare ca mine? Si nu a trecut mult timp si in usa salonului din spital apar matusile mele. Bineinteles ca a fost un ras general. Eu, ca de obicei in asemenea situatii, am declarat ca mai bine pomeneam vreo 60.000 de euro, la care iar s-a ras. Apoi l-am dus pe tati acasa cu masina. Saracul, abia mai merge! Mult a fost, (85 de ani implineste la sfarsit de octombrie, din care si cativa ani prizonier la rusi, la sfarsit de razboi), dar, din pacate, putin a ramas…
De acolo, directia Martinesti! Ne asteptau Dora cu prietenul ei. A fost prima iesire oficiala a noastra cu el. E un tanar de 24 ani, a terminat Informatica, lucreaza, sfios, ca la prima intalnire, cuminte si dragutz. Nu degeaba e topita pustanca mea! :))
Ei au mers inainte si trebuia sa ne astepte cu micii gata fripti. Ei bine, micii au iesit cam scrum, de prea multe emotii sau nestiinta, dar mai au timp sa invete. Si vremea sper sa tina cu noi, mai citeva weekend-uri. Dupa aceea m-am retras putin, si din unghiul unde stateam, tolanita pe scaun, vedeam Somesul, de dupa ramurile indoite ale unei salcii batrane, pana departe in zare. Mai aproape, soarele se reflecta in apa, transformand-o partial intr-un lac de argint. Pe maluri, pescari cu unditele asteptandu-si prada. Cativa in apa, la baie, si mari si mici. Si noi am intrat, de cum am ajuns. Sunt asa bucuroara ca apa mai e calda, desi, se zice ca dupa Santa Marie, nu mai e buna apa de baie. Dar ieri a fost inca. Anul acesta a fost abia a doua baie a mea in Somes. Nu-mi vine sa cred! Asa repede a zburat vara asta! Dar sa revin, la privelistea ce mi-a oferit-o ieri natura. Ici-colo se vedeau pesti, sarind din apa, cateodata bucati apreciabile, nascand rotocoale de apa mai mari sau mai mici, dupa dimensiunea generatorilor. Si Dora i-a remarcat, incantata. Degeaba, iesirile nostre la pescuit, desi atunci i s-au parut o corvoada, uneori, o vor petrece toata viata si o vor umple de nostalgie, sunt sigura.
Mai in departare am vazut miscandu-se ceva, ca niste plescaituri mari pe luciul apei. Dupa un timp, acel ceva s-a apropiat si am vazut pe cineva, un barbat, vaslind intr-un caiac, contra curentului. Are ceva rezistenta, din moment ce a facut cativa kilometrii vaslind in susul apei! Chiar ma gandeam la un fost coleg de canotaj, de care stiam ca mai practica acest sport, ca ar putea fi el. Si, peste cateva zile, intalnindu-l in oras, mi-a confirmat banuiala. Chiar el a fost! In oras l-am intalnit insotit de fiul lui de 8 ani, amandoi „dotati” cu biciclete. Am povestit un pic. Mai are ssi o fiica de 20 ani, studenta undeva in strainatate. Toti care-si pot permite, isi trimit copii sa studieze in strainatate. Si marea majoritate si raman acolo. Se va depopula tarisoara noastra, in curand, daca viata va continua sa ramana asa grea aici, sau, Doamne fereste, se va inrautati.
Dar sa revin la acea duminica de august. Dora a zis: „Si eu vreau!”Sangele apa nu se face!:)) La insistentele tatalui ei ca”e periculos”, a declarat ca doar ar vrea sa se plimbe cu caiacul sau barca pe apa. Si iar mi-am amintit de vara in care am facut canotaj! A fost frumoasa vara aceea!
Am plecat spre casa, lasandu-i pe tineri sa savureze asfintitul, singuri.
adrianabojtor 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.