Galerie: Canotaj, trei luni intr-o vara (part 2)

Cand ne-am mutat cu baza langa Pescarus, nu am mai avut stadion asa de aproape. Sanyi bacsi a gasit o solutie: sa alergam pana la uzina de apa ce se construia aproape de intrarea in Martinesti si inapoi. Adica 6 km in total. Nu am avut de ales. Oricum, nu cred ca era mai mult decat cele 20 de ture de stadion. Ma obisnuisem deja sa trec de „punctul mort”, cand simteai ca te prabusesti si nu mai ai vlaga in tine. Acum ma „pasiona”altceva: sprintul final. Priveam cu invidie la baietii care o luau inainte, cand mai aveam vreo 300-400m si ajungeau primii. Vroiam sa-i intrec! Si a venit si ziua aceea! Si acum ma trec fiorii cand imi amintesc! Jozsi, cel mai bun alergator, a ramas la fel de surprins ca si mine, ca pe ultimii metrii l-am intrecut. Tot asa de surprinsi au fost si colegii de grupa, cand m-au vazut ca, fara antrenament, fara prea multa incalzire, am ajuns pe locul doi la un concurs de alergare la facultate. Peste ani am inteles ca am rezistenta, sunt „un cal de cursa lunga”. Sau cel putin eram…:))

Dar sa revin la vara lui”72. Acasa la noi tocmai se zugravea. Mobila din camere era adunata pe mijloc si acoperita. Dimineata ma trezeam si alergam in jurul mobilei, 30 de ture intr-o directie, 30 in cealalta, ca sa nu ametesc.:))  Apoi continuam cu alte exercitii. Dupa masa de la 6 aveam antrenament pe lac, zilnic, cu exceptia sfarsitului de saptamana. Urma sa mergem la un mare concurs la Snagov. Illa s-a angajat si nu a mai venit la canotaj. Nu aveam cu cine sa fac echipa. Ar fi trebuit sa fac un „solo”. Zic „ar fi trebuit”, dar numai nu-mi reusea: ma rasturnam intr-una. Am si o fotografie de cum eram in apa, dupa ce m-am rasturnat. De pe mal m-a fotografiat cineva si mi-a adus poza, dupa un timp. Eram tare necajita, pentru ca stiam ca asa nu voi participa la concurs. O singura data am ramas in barca si nu m-am rasturnat, desi am traversat lacul in diagonala: m-a prins o ploaie mare chiar pe malul opus de unde urcam sa ne ducem barcile in spinare la debarcader. Atunci nu m-am rasturnat, ca noroc, pentru ca nu mai era nimeni pe lac care sa ma ajute, la nevoie. Abia am urcat pe malul alunecos, cu barca in spinare. Dar am reusit! Toti au ramas surprinsi, cand am aparut, din perdeua de ploaie, uda leoarca si plina de noroi.

Am mers la antrenamente pana toamna tarziu, cand am racit zdravan si tata nu m-a mai lasat. In primavara am fost din nou de cateva ori, dar in final am abandonat, partial pentru ca ma ingrasasem mult si mi-era greu, dar mai ales ca tata tot bombanea si nu vroia sa ma lase. El ar fi vrut sa merg in continuare la scrima, unde am fost in clasele VI-VIII, mai ales ca el a fost cumnat din prima casatorie cu regretatul antrenor Csipler Sanyi. Dar asta e o alta poveste. As fi putut sa continui canotajul la facultate, mai ales ca l-am reintalnit pe unul din colegii de la canotaj. El era la facultate la Timisoara, ca si mine. Dar eu l-am refuzat. Mi-a fost partial teama ca nu voi avea suficient timp pentru scoala, fiind in anul I de facultate. Si acum regret! Dar asa a fost sa fie!

Dupa ani, cand ne-am mutat in urbea mea natala, am fost foarte dejamagita cand am trecut pe langa ceea ce a fost o frumoasa zona de verdeata si agrement, lacul Pescarus, acum fara apa, inundat de vegetatie, abandonat, neglijat. Este o zona locuita si ar fi prins bine celor din jur sa fie cum il stiam eu.

That’s all folks!

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s