Galerie: Canotaj, trei luni intr-o vara – (part 1)

Au fost putin mai mult de trei luni. In martie sau aprilie 1972, pe cand eram in clasa a X-a, buna mea prietena Aneta mi-a propus sa mergem impreuna la canotaj. Nu am ezitat si am urmat-o. Ne-am prezentat impreuna la antrenament. Pe atunci „casa barcilor” era undeva aproape de piata, in curtea unui cetatean. In apropiere era un stadion, unde ne faceam incalzirea, apoi pe apa, pe Somes. Am fost „putin”socata cand Sanyi bacsi, antrenorul ne-a pus sa facem pentru inceput 20 (da, douazeci) de ture de stadion. Asa, acolo, in fiecare zi de antrenament, sub indrumarea lui am invatat sa-mi depasesc limitele. Ne-a avertizat ca vine un moment de mare oboseala, de sfarseala, la a nu stiu-cata tura de stadion, dar, cu vointa, ambitie si perseverenta, o putem depasi. Apoi totul vine de la sine si ne duc picioarele pe noi, nu mai simtim sfarseala. Dupa, urmau cateva exercitii de incalzire. Apoi, echipati cu veste de salvare, imbarcarea si pe Somes!De primele dati am facut echipa cu alti cativa copii incepatori, si baieti si fete, intr-un caiac de 7 persoane. Unul din cei mai mari si mai cu experienta din baieti a fost „dadaca”noastra. Asa au trecut cateva saptamani. Apoi ne-am mutat cu totii si barcile, mai spre marginea orasului, unde era amenajat un lac mai mic, numit Pescarus. Atunci Sanyi bacsi ne-a impartit in alte echipe. Eu cu o fata Illa, am format o echipa de caiac dublu. Amandoua eram incepatoare. Mai mult eram in apa rasturnate, decat pe lac. Sanyi bacsi ne-a spus ca daca ne rasturnam, sa nu dam drumul la vasle, sa nu se piarda. Si uite asa instruita, era sa ma inec. Bineinteles ca ne-am rasturnat. Eu, cuminte, tineam de vasla, ca de un colac de salvare. Apa avea vreo trei metri acolo. Vesta de salvare nu folosea la nimic, daca nu era pe tine. Nu era…Si ma duceam spre fundul lacului, ma opinteam si urcam din nou, apucam sa zic Iii..Iar la fundul apei, iar sus Iii…, iar jos, iar sus…Uite asa de cateva ori, pana ce imi vine un gand salvator: ia sa dau drumul naibii la vasla si sa inot catre mal. Zis si facut! Intre timp s-au apropiat si colegii de noi si ne-au scos din apa. Am primit o mustruluiala zdavana si, dupa ce toata lumea s-a calmat, toti au inceput sa rada cand Illa le-a povestit cum faceam eu:Iiii….bluglu….Iii….bluglu… De la o vreme ne-am mai sincronizaat cu Illa. Era si timpul, pentru ca urma sa participam la un concurs la Targu Mures. Ne-am dus cu un camion, acolo am calatorit, acolo am dormit, claie peste gramada. A fost si festivitatea de „initiere”, care a constat in a primi de la fiecare dintre cei mai vechi intr-ale canotajului, cate o palma zdravana, peste fund, data asa… cu naduf! Au, si acum ma doare, cand imi amintesc! Si la urma, „pecetea”, adica o muscatura serioasa pe buca. Acum rad, dar atunci am urlat de durere!:))) Si am ajuns si la Targu Mures! Inainte chiar de a incepe concursul, cine se rastoarna cu barca? Eu cu Illa! Asta asa, ca sa ne „racorim”de emotii! Totusi, am terminat pe locul doi! Onorabil!Asta pentru ca au fost doar trei echipaje concurente, iar cele din urma s-au rasturnat mai des ca noi!:))). Va urma.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s