Impresii de la mare

Litoral

Azi cand am intrat in apa marii, nu am mai avut impresia ca sunt intampinata cu o imbratisare calda. E mai invalurita, mai rece, dar tot o iubesc. O voi iubi vesnic. Prognoza meteo nu e incurajatoare pentru zilele urmatoare. Dar nu prea imi pasa. Si asa aveam de gand sa-mi mai astern din ganduri, amintiri, impresii, pe aceasta „coala” de net. Locuim intr-un hotel cu nume semnificativ:Cupidon. Numele nu are de fapt importanta. Si initial am vrut sa stau la hotelul de langa, Fortuna, dar inca si la ora aceasta este in renovari. Singurul lucru ce ma deranjeaza este ca nu are balcon, unde visam sa stau si sa scriu. In rest are toate dotarile necesare unei mini-vacante, inclusiv frigi si TV. E minunat sa ma pot odihni, in sfarsit. Pe plaja mi-am luat ca sa citesc o carte ” Climate” de Andre Maurois. Desi imi place, nu reusesc s-o citesc. Acum macar citesc o pagina, doua, zilnic. :)) Am inceput-o de cateva luni si tot la faza asta sunt. Imi place foarte mult de Odile. As fi vrut sa fiu ca ea. Nu stiu de ce, totdeauna as fi vrut sa fiu altcineva, nu cine si cum sunt. (Sunt „bruiata” la ora asta de catre cineva care mi-a pus „Sing, sing, sing” by Benny Goodman) :)) Sa revin: deci nu sunt ce si cum as fi vrut. O mare problema a tagmei romanticilor: nemultumirea de sine. :))

Revenind la vacanta acestui an, am ajuns sa nu mai intreb la iesirea din hotel: „Si noi incotro o luam acum?”, cum am facut ieri si alaltaieri. Parca aveam simtul orientarii, sau doar aveam, candva, undeva? :)) Ieri seara am venit singura de pe plaja, fara sa ma ratacesc. Ce realizare, nu ? Azi dimineata am zis sa mergem pe un alt traseu spre mare si am recunoscut portiuni de drum ce le faceam prin 2000, cand am fost la mare cu mami si Dodi. Pe la pranz, venind de la plaja, iar am vrut in recunoastere. Incep sa-mi revin la vechea „forma”, de „cercetasa” :)) Statiunea arata bine. Totul pare nou si functional. Hotelul nostru e aproape de ceea ce era hotel Europa, acum Ana Aslan Spa Center. Vile si hoteluri bine intretinute, o multime de locuri unde poti servi masa, magazine si tarabe cu de toate la tot pasul. Preturile la alimente in schimb sunt cam ridicate. In fine, de toate, pentru aproape toate buzunarele. Am aflat ca functioneaza inclusiv vechiul „Ghiol”. Vizavi, aproape, este si o gradina de vara de cinema, unde, azi cand am trecut pe acolo, cineva lipea afise pe avizier. Deci e functional. Pe vremuri, cand am mai fost la mare, am prins un festival de teatru la Mamaia. Am fost in fiecare seara la spectacole, cu marii nostri actori. Una din piesele vazute „pe viu” a fost „Tache, Ianche si Cadar”, in distributia aceea celebra cu Radu Beligan, Gheorghe Dinica si Marin Moraru. Ce vremuri! Toate trec, si bune si rele! Azi nu ne mai permitem asa iesiri, chiar daca ar fi. E bine totusi ca am ajuns pana aici!  Ce ne mai aduce viitorul? Vom trai si vom vedea! Gata! Pauza de masa!

Marea in 2011

Eforie Nord

Dupa o pauza de 4 ani, care mi s-a parut o vesnicie, iata-ma din nou la mare, IN SFARSIT! A fost o lunga si grea lupta. Amanuntele nu mai conteaza. Pregatirile de plecare mi-au luat aproape ultimele puteri. Mania mea de a lasa ordine peste tot, amanuntit,…obositor, epuizant. Am calatorit de acasa la Bucuresti cu persoane interesante, care ne-au facut sa uitam cat de mult dureaza in timp calatoria. CFR-ul nu mai e ceea ce a fost pe vremea tineretii noastre. De la inceput am fost in compartiment cu un domn bucurestean, ce lucreaza la CFR, de foarte multi ani, inginer fiind. Am povestit o gramada cu el. Si el cu noi. Apoi au urcat, mult mai incolo, (era noapte si dormeam pe 3/4, asa ca nu stiu unde), o domnisoara cu un domn. Dimineata, cand ne-am trezit cu totii, am aflat ca ea e atleta si mergea, insotita de domnul antrenor, in Franta, la un concurs. O pustanca draguta foc, cuminte si cu o privire de copila inocenta, de 17 ani. Restul calatoriei a fost un cosmar: tren schimbat si la Bucuresti si la Constanta, (trenul direct doar din 24 iunie), caldura, oboseala extrema, etc. Cred ca suntem unici in Europa, cu halul in care se circula pe caile ferate. Am facut 22 ore intre Satu Mare si Eforie Nord. In fine, am ales aceasta varianta, pentru ca noi beneficiem de niste facilitati, si asa am cheltuit mult mai putin pe drum. Si faptul ca noaptea am dormit, ca oricand ne puteam permite sa ne ridicam sa ne dezmortim, plus „la dolce fare niente”, eu zic ca a fost bine. Am ajuns pe la orele 14, pe caldura cea mai mare. Totusi inca e suportabil. De asta si am ales aceasta perioada. Am bajbait putin pana am gasit hotelul unde stam, dar in final am fost incantati de cum arata, mai ales inauntru. E un pic mai departe de plaja, dar si asa trebuie sa facem putina miscare, mai ales eu.:)) Ieri dupa-amiaza si azi, cand am fost pe plaja, m-au incantat „vecinii”mei de vacanta, o gramada de copilasi, de toate varstele, incepand de la cei de cateva luni. Apa e superba, desi mi-era teama ca va fi prea rece. Ei bine, nu e altfel decat ZUUUUUPER! Macar atat! In rest, plictiseala mare. Noroc ca mi-am luat „jucaria” cu mine! Cam atat, ca am obosit balacindu-ma in mare!:))

Si la Izvoare ne-a prins ploaia

Izvoare e o statiune montana din apropiere de Baia Mare. Se trece pe langa lacul Firiza, in sus spre muntii Gutaiului. Intr-o vara, in 2006 cred, le-am propus alor mei sa facem un circuit intr-un mini concediu prin Maramures. Traseul a fost: Satu Mare- Baia Mare- Firiza- Blidari-Izvoare- Baia Mare- Baia Sprie-Ocna Sugatag- Sighet- Sapanta- Camarzana- Vama- Livada-Satu Mare. A fost un maraton, din nou, dar am vazut o sumedenie de locuri noi si frumoase. La Izvoare mai fusesem in copilarie, intr-o tabara in clasa a VI-a. Nu imi mai aminteam mare lucru, doar ca mi s-a parut foarte lunga, fiind prima data ca eram departe de parinti si mai ales de surioara mea, care pe atunci era cam de un an.

Dar sa revin. Ca de obicei, ne-am propus sa pornim devreme la drum, dar s-a facut iar vreo 11 pana am plecat. Dar Baia Mare e doar la 60 km de Satu Mare! Mai mult timp am pierdut in Baia Mare, cautand-o pe o fosta colega a fiicei mele, mutata de un an acolo, cu parintii, care s-au „repatriat” in Baia Mare. Dupa o scurta vizita la ei, ne-am continuat drumul spre Firiza. A fost foarte frumos! Drumul serpuieste pe langa lac, mult timp. Am facut un mic popas si am mers mai departe. Obiectivul era Izvoare, sa innoptam acolo in cort. Eram din nou dotati cu de toate, pentru. In drum am vazut insa indicatoare spre Blidari, unde era si o pastravarie. Bineinteles ca ne-am abatut si pe-acolo. Am vazut prima data cu ochii nostri o crescatorie de pastravi. In bazine pestii erau impartiti pe marimi: in unele cei mai mici, in altele din ce in ce mai mari. Am fost fascinati, de la mic la mare, de spectacol. Apoi am plecat spre Izvoare. Ne-am cam invartit dupa un loc convenabil de campare. Indrumati de niste localnici, am gasit un loc minunat, un adevarat colt de rai: o mica insula inconjurata de bratele bifurcate ale unui parau. In mijloc iarba era atat de proaspata si verde, in ciuda faptului ca ne aflam la inceputul lui august. Mai erau si niste copacei si o masa de lemn si niste buturugi in loc de scaune. Ca sa ajungem pe insulita trebuia sa trecem paraul, fara sa ne udam pe picioare, doar facand un pas mai mare. Masina am lasat-o totusi dincoace. Am carat totul pe insula, ne-am instalat cortul, am facut un foc si am prajit ceva pe gratar, am spus povesti la lumina stelelor, si, intr-un tarziu, doborati de oboseala, am adormit in cort. Numai ca noaptea a inceput ploaia, asa pe la trei. Si nu mai contenea, ploua de turna! M-am trezit si ma gandeam cu groaza ca ne aflam pe insulita aceea si apele la munte se umfla repede! Si masina era parcata intr-o panta, inspre parau, destul de aproape de apa! Nu am mai putut adormi. Abia am asteptat sa vina ziua. Ploaia nu dadea semne sa se opreasca. Am adunat totul, cat am putut de repede. Asa cum m-am asteptat, apele au crescut mult si curgeau cu viteza mare. Pe locul unde le-am trecut la sosire, nu mai puteam sa ne intoarcem. Altii dinaintea noastra, mai prevazatori, au infipt niste busteni in apele paraului, ca  pe niste dale, pe care am trecut, cu chiu cu vai, alunecand, uzi leoarca, pe malul celalalt. Si masina ajunsese aproape in apa, cu rotile din spate. A trebuit s-o impingem zdavan, ca s-o urnim din loc. Noroc ca eram cu „rusoaica” de Lada, „balsoi”, care ne-a ascultat de data aceea, si am ajuns cu bine la drum. Nu am avut incotro, a trebuit sa mergem spre Ocna Sugatag, desi era prevazut in planurile noastre sa mai ramanem o zi pe acolo, eventual sa urcam pe Ignis, in apropiere de Baia Mare. Dar ploaia ne-a deturnat, iarasi, planurile. Din Baia Mare drumul nostru a fost foarte anevoios, mai ales intre Baia Sprie si Mara. Serpentine numeroase, in panta, ploaia nu mai contenea, vizibilitate limitata, masina aluneca ici-colea, parea ca toate astea nu se mai termina! Dupa cateva ore, cel putin noua ni s-au parut infinit de lungi, am trecut cu bine si de Mara, s-a oprit si ploaia si drumul a devenit mai „prietenos”, mai deschis, fara urcusuri. Cand am ajuns la Ocna Sugatag, se facuse deja dupa-amiaza bine. Prima vila in care am intrat, avea proprietar un domn pescar, cum altfel. Pescarii la pescar trag! Bineinteles ca nici nu am vrut sa mai cautam cazare in alta parte. Zilele urmatoare aveam sa ne lamurim ca nici nu am fi gasit la pret mai bun, confortul ce-l aveam acolo. Asa s-a incheiat, cu bine, ploaia de la Izvoare.

„Urseletul” satmarean

Această prezentare necesită JavaScript.

L-am descoperit dupa vreo 2-3 ani ca ne-am mutat in „urbea mea natala”. Ne cautam cu disperare un loc cat mai apropiat ca aspect cu cel ce am fost obligati de uneori necrutatoarea soarta sa-l parasim: Urseni, jud. Timis. Adica doream sa fie cat mai aproape, sa fie si o apa curgatoare nu prea adanca, unde sa ne balacim si sa gasim si un pic de umbra naturala, adica ceva copaci. Asa ne placea noua sa ne petrecem clipele libere, evadand in mijlocul naturii. Vara era foarte important sa avem unde sa mergem si la baie. Nu ne placeau strandurile supraaglomerate, superscumpe si surse de infectii de tot felul. Desi in ultimii ani ca am stat la Timisoara, ziarele zvoneau de zor cat de poluate erau apele curgatoare din zona, „adevarate focare de infectie”, noi nu am patit niciodata nimic. Doar ne-am mai racorit de arsita verii.

Pana sa descoperim Martinestiul, am mai fost in cateva locuri in apropiere, dar loc la umbra era mai departe de malul apei si, noua ne trebuia si sa se poata si pescui, cat de cat cu sanse de a prinde ceva pesti. Macar iluzia unor capturi sa existe ! :)) ( Nici nu suntem pretentiosi, nu-i asa?)

Mai ales de balaceala ne trebuia, cu apa nu prea adanca. Vara daca nu ploua mai mult timp, exista o portiune destul de lata unde nu e adanca apa, asa ca ne convenea de Martinesti si din acest punct de vedere. Pana sa-l gasim, eu cel putin, am suferit de arsita verii. Ma simteam ca pestele pe uscat. Ma obisnuisem cu baile din Timis, la Albina, Cheveres, si, in ultima vreme, la Urseni. Odata un vecin de-al socrilor mei, cand m-am plans ca nu avem bani sa mergem la mare, mi-a raspuns:”-De ce-ti trebuie mare, cand voi una-doua sunteti afara la Timis?” Asa si era. Nisipul de pe plajele de la Timis si din apa, ne dadea senzatia ca suntem la mare. Doar orizontul era limitat, nu infinit, ca la mare. Nu e totuna! Si briza marii? Si apa sarata, care te vindeca de multe, fara macar sa-ti dai seama cat de recunoscator ar trebui sa-i fii? Odata am mers la mare si ma julisem inaite. Cand am intrat in apa, m-a usturat foarte tare rana, dar s-a vindecat uimitor de repede, fata de alte dati. Orisicat de tare m-a usturat, tot am intrat in apa de n ori! Doar ca ieseam mai repede, totusi. :))  Oricum, nu-mi place sa stau cu orele in apa, spre deosebire de ai mei, care uitau sa mai iasa. Prefer sa intru mai des.

Dar sa revin la „Ursuletzu”. Nu mai rabdam atata privare de la baie-baie, asa ca, intr-o vara s-a pornit Petre cu bicicleta, pe malul Somesului, pentru ca sa descopere un nou Urseni. Si, nici nu dupa mult timp, a venit acasa triumfator. „L-am gasit! E mai aproape, doar la 8 km.”. Ne-am imbarcat in masina si ne-am dus sa-l vedem. A fost „dragoste la prima vedere”. Atat de mult seamana cu Urseni-ul, incredibil! In afara de numele localitatii (Urseni-Martinesti, ambele de la mos Martin provenientza), pana si drumul este foarte asemanator: la cativa kilometrii dupa Satu Mare, se vireaza la dreapta. Urmeaza localitatea, drumul serpuind prin ea, la fel ca la Urseni, tot spre stanga (noi mergeam pe langa balta de la Urseni spre dig), pana ajungem sa urcam si aici digul.

De pe dig e o priveliste frumoasa. Se vad si muntii in stanga, in departare. Pe malul Somesului sunt salcii batrane, care-si ofera generos umbra. Vara e destul de aglomerat, ca la Urseni. Pana si nelipsita cireada de vaci paste in apropiere, cu dezavantajele de rigoare, pentru strainii dornici doar de racorire. In ultimii ani i-am dus si pe parintii mei de 1 Mai, cand isi aniverseaza ei casatoria. Sunt cateva tufe de liliac si de soc, aproape de mal, spre deliciul nostru. Totdeauna am adus si acasa. Asa ca ieri am „evadat” la Martinesti. Doar ca ploia ne-a gonit repede. Ce nu-mi place e faptul ca Dora noastra nu mai vrea sa vina afara cu noi. Am vrut s-o chem pe o fosta colega si prietena din copilarie, dar, pentru ca din nou ne-am „intins” si s-a facut 4 fara 20 cand am plecat de acasa si nici nu am anuntat-o din timp, am mers doar noi doi, again. La un moment dat Petre s-a dus la baie in Somes si iar a uitat sa revina. S-a intors doar cand au dat primii stropi de ploaie. Si mi-e o ciuda pe el! Chiar daca apa inca e rece, tot as fi vrut sa ma balacesc si eu! Cred ca am fost ratza intr-o alta viata!:))

Asa ca, pana una alta, trebuie sa ne multumim cu „Ursuletzul”satmarean. De cate ori am avut ocazia, am mers macar pentru 2-3 ore si la Timis. Unele locuri s-au schimbat. E si normal! Din 2003 pana acum a trecut ceva vreme! Apa din Timis e mai adanca acum. Am inteles ca s-au facut cateva baraje, mai jos de Sag. Pentru pestii care urcau in primavara ca sa depuna icre, sigur nu a fost o „miscare” inspirata. Mi-am propus sa nu ma mai framant pentru lucruri pe care si asa nu le pot schimba. La locul si  momentul potrivit insa, nu voi ezita sa iau atitudine, asa cum am facut-o si de alte dati, indiferent de „consecinte”.

Asta a fost povestea cu „ursuletzul” local.

Canotaj, trei luni intr-o vara (part 2)

Cand ne-am mutat cu baza langa Pescarus, nu am mai avut stadion asa de aproape. Sanyi bacsi a gasit o solutie: sa alergam pana la uzina de apa ce se construia aproape de intrarea in Martinesti si inapoi. Adica 6 km in total. Nu am avut de ales. Oricum, nu cred ca era mai mult decat cele 20 de ture de stadion. Ma obisnuisem deja sa trec de „punctul mort”, cand simteai ca te prabusesti si nu mai ai vlaga in tine. Acum ma „pasiona”altceva: sprintul final. Priveam cu invidie la baietii care o luau inainte, cand mai aveam vreo 300-400m si ajungeau primii. Vroiam sa-i intrec! Si a venit si ziua aceea! Si acum ma trec fiorii cand imi amintesc! Jozsi, cel mai bun alergator, a ramas la fel de surprins ca si mine, ca pe ultimii metrii l-am intrecut. Tot asa de surprinsi au fost si colegii de grupa, cand m-au vazut ca, fara antrenament, fara prea multa incalzire, am ajuns pe locul doi la un concurs de alergare la facultate. Peste ani am inteles ca am rezistenta, sunt „un cal de cursa lunga”. Sau cel putin eram…:))

Dar sa revin la vara lui”72. Acasa la noi tocmai se zugravea. Mobila din camere era adunata pe mijloc si acoperita. Dimineata ma trezeam si alergam in jurul mobilei, 30 de ture intr-o directie, 30 in cealalta, ca sa nu ametesc.:))  Apoi continuam cu alte exercitii. Dupa masa de la 6 aveam antrenament pe lac, zilnic, cu exceptia sfarsitului de saptamana. Urma sa mergem la un mare concurs la Snagov. Illa s-a angajat si nu a mai venit la canotaj. Nu aveam cu cine sa fac echipa. Ar fi trebuit sa fac un „solo”. Zic „ar fi trebuit”, dar numai nu-mi reusea: ma rasturnam intr-una. Am si o fotografie de cum eram in apa, dupa ce m-am rasturnat. De pe mal m-a fotografiat cineva si mi-a adus poza, dupa un timp. Eram tare necajita, pentru ca stiam ca asa nu voi participa la concurs. O singura data am ramas in barca si nu m-am rasturnat, desi am traversat lacul in diagonala: m-a prins o ploaie mare chiar pe malul opus de unde urcam sa ne ducem barcile in spinare la debarcader. Atunci nu m-am rasturnat, ca noroc, pentru ca nu mai era nimeni pe lac care sa ma ajute, la nevoie. Abia am urcat pe malul alunecos, cu barca in spinare. Dar am reusit! Toti au ramas surprinsi, cand am aparut, din perdeua de ploaie, uda leoarca si plina de noroi.

Am mers la antrenamente pana toamna tarziu, cand am racit zdravan si tata nu m-a mai lasat. In primavara am fost din nou de cateva ori, dar in final am abandonat, partial pentru ca ma ingrasasem mult si mi-era greu, dar mai ales ca tata tot bombanea si nu vroia sa ma lase. El ar fi vrut sa merg in continuare la scrima, unde am fost in clasele VI-VIII, mai ales ca el a fost cumnat din prima casatorie cu regretatul antrenor Csipler Sanyi. Dar asta e o alta poveste. As fi putut sa continui canotajul la facultate, mai ales ca l-am reintalnit pe unul din colegii de la canotaj. El era la facultate la Timisoara, ca si mine. Dar eu l-am refuzat. Mi-a fost partial teama ca nu voi avea suficient timp pentru scoala, fiind in anul I de facultate. Si acum regret! Dar asa a fost sa fie!

Dupa ani, cand ne-am mutat in urbea mea natala, am fost foarte dejamagita cand am trecut pe langa ceea ce a fost o frumoasa zona de verdeata si agrement, lacul Pescarus, acum fara apa, inundat de vegetatie, abandonat, neglijat. Este o zona locuita si ar fi prins bine celor din jur sa fie cum il stiam eu.

That’s all folks!

 

Fostul lac Pescarus

Fostul lac Pescarus

Pescarusul inundat de vegatatie

Canotaj, trei luni intr-o vara – (part 1)

Au fost putin mai mult de trei luni. In martie sau aprilie 1972, pe cand eram in clasa a X-a, buna mea prietena Aneta mi-a propus sa mergem impreuna la canotaj. Nu am ezitat si am urmat-o. Ne-am prezentat impreuna la antrenament. Pe atunci „casa barcilor” era undeva aproape de piata, in curtea unui cetatean. In apropiere era un stadion, unde ne faceam incalzirea, apoi pe apa, pe Somes. Am fost „putin”socata cand Sanyi bacsi, antrenorul ne-a pus sa facem pentru inceput 20 (da, douazeci) de ture de stadion. Asa, acolo, in fiecare zi de antrenament, sub indrumarea lui am invatat sa-mi depasesc limitele. Ne-a avertizat ca vine un moment de mare oboseala, de sfarseala, la a nu stiu-cata tura de stadion, dar, cu vointa, ambitie si perseverenta, o putem depasi. Apoi totul vine de la sine si ne duc picioarele pe noi, nu mai simtim sfarseala. Dupa, urmau cateva exercitii de incalzire. Apoi, echipati cu veste de salvare, imbarcarea si pe Somes!De primele dati am facut echipa cu alti cativa copii incepatori, si baieti si fete, intr-un caiac de 7 persoane. Unul din cei mai mari si mai cu experienta din baieti a fost „dadaca”noastra. Asa au trecut cateva saptamani. Apoi ne-am mutat cu totii si barcile, mai spre marginea orasului, unde era amenajat un lac mai mic, numit Pescarus. Atunci Sanyi bacsi ne-a impartit in alte echipe. Eu cu o fata Illa, am format o echipa de caiac dublu. Amandoua eram incepatoare. Mai mult eram in apa rasturnate, decat pe lac. Sanyi bacsi ne-a spus ca daca ne rasturnam, sa nu dam drumul la vasle, sa nu se piarda. Si uite asa instruita, era sa ma inec. Bineinteles ca ne-am rasturnat. Eu, cuminte, tineam de vasla, ca de un colac de salvare. Apa avea vreo trei metri acolo. Vesta de salvare nu folosea la nimic, daca nu era pe tine. Nu era…Si ma duceam spre fundul lacului, ma opinteam si urcam din nou, apucam sa zic Iii..Iar la fundul apei, iar sus Iii…, iar jos, iar sus…Uite asa de cateva ori, pana ce imi vine un gand salvator: ia sa dau drumul naibii la vasla si sa inot catre mal. Zis si facut! Intre timp s-au apropiat si colegii de noi si ne-au scos din apa. Am primit o mustruluiala zdavana si, dupa ce toata lumea s-a calmat, toti au inceput sa rada cand Illa le-a povestit cum faceam eu:Iiii….bluglu….Iii….bluglu… De la o vreme ne-am mai sincronizaat cu Illa. Era si timpul, pentru ca urma sa participam la un concurs la Targu Mures. Ne-am dus cu un camion, acolo am calatorit, acolo am dormit, claie peste gramada. A fost si festivitatea de „initiere”, care a constat in a primi de la fiecare dintre cei mai vechi intr-ale canotajului, cate o palma zdravana, peste fund, data asa… cu naduf! Au, si acum ma doare, cand imi amintesc! Si la urma, „pecetea”, adica o muscatura serioasa pe buca. Acum rad, dar atunci am urlat de durere!:))) Si am ajuns si la Targu Mures! Inainte chiar de a incepe concursul, cine se rastoarna cu barca? Eu cu Illa! Asta asa, ca sa ne „racorim”de emotii! Totusi, am terminat pe locul doi! Onorabil!Asta pentru ca au fost doar trei echipaje concurente, iar cele din urma s-au rasturnat mai des ca noi!:))). Va urma.