Ploaia de la Brebu

Această prezentare necesită JavaScript.

Odata, intr-o vara, ne-am hotarat sa petrecem cateva zile la Brebu, la invitatia lui Vali, fratelui sotului meu. El urma sa mearga la niste prieteni si vecini de-ai socrilor sai, cu ei impreuna. Trupa serioasa, ce mai! Vali cu sotia si fetita, socrii lui, vecinii si…hop si noi. Doar ca noi am vrut sa stam la cort, pe malul uneia din cele trei ape care se varsa in lacul Valiug, aproape de intrarea in Brebu. Frumos loc! Vali ne-a rezervat pe o platforma, la circa un metru si jumatate de malul apei, un loc unde sa ne punem cortul. Am ajuns dupa-amiaza, cu multe peripetii, necunoscand drumul exact. Prima data am urcat in Brebu la vecinii si prietenii lor. Ne-au invitat sa stam la ei in casa de vacanta sau macar sa ne punem cortul in curte la ei. Dar noi nu si nu, ca vrem sa pescuim, ca sa fim cat mai aproape de malul apei, ca car, ca mar. Am coborat la locul nostru, ne-am montat cortul si ne-am instalat. Cam atat am putut face in ziua aceea. Dimineata, de la prima ora ne-am apucat de pescuit si, pe la 11, cand au venit sa ne viziteze rudele, noi aveam deja o galeata plina de cleni, cam de 30 cm, ca mai mari nu cresteau pe acolo. Inclusiv Dodi a mea s-a lasat manata de val si a pescuit in rand cu noi, incercand de prima data sa dea la momeala artificiala, cu lingurita, apoi cu twister. Poate as fi uitat, dar Vali ne-a „imortalizat”, facandu-ne o fotografie. Apoi am facut o plimbare pana la baraj. Seara am petrecut-o tot la cort. Ne simteam in al noualea cer, mai ales noi cei mari, ca puteam sa ne relaxam putin. Deja aveam magazinul de cativa ani si vara eram foarte solicitati si deci, obositi. Dora-papu adora iesirile cu cortul, mai ales seara, cu focul de „tabara”, cu mii de stele pe cer si povestile noastre spuse la lumina focului, dormitul in cort. Prima data a fost cu noi cand avea trei ani si jumatate si a fost asa incantata si nerabdatoare sa traiasca acea experienta! Copila noastra, ce mai! Aschia ce n-a sarit departe de copac.:)) Acum, cand iese cu prietenii la gratar sau si cu cortul a fost deja, stie tot: sa aprinda focul, cand este bun focul de prajit carnea sau micii pe gratar, etc. Plus ca ne spalam in apa pe malul careia poposeam. Trebuie sa recunosc ca la Brebu am cam inghetat cand ne-am spalat, mai ales dimineata. Dar sa revin la povestea dinainte. Deci, eram intr-a treia zi a sederii noastre acolo, in acel colt de rai. Vizavi, pe malul celalalt muntele urca brusc. Pe o panta abrupta, ca ameteam doar privind intr-acolo, oile pasteau linistite. Aveam senzatia ca dintr-o clipa in alta aveau sa se pravale in apa. Dar nu s-a intamplat asa. In schimb iar au venit rudele si ne-am apucat din nou de pescuit, spre disperarea fiicei mele, care se cam plictisea deja. Pe la 11 a venit si ploaia. Dar una zdravana, care parea ca nu se va sfarsi nicicand. Tot am asteptat in zadar sa se opreasca. Dupa ce ne-a murat bine, si pe noi si cortul, Petre n-a avut incotro si a trebuit sa se apuce de adunat cortul, acompaniat de data asta, de mine. La montat a fost invers: Dora l-a ajutat. E bine sa ai doua „fete”, cateodata!( sau totdeauna?:)) Asa ca ne-am adunat si am urcat la casa de vacanta a prietenilor din Brebu. Ploaia nu s-a oprit nici a doua zi. Mai grav a fost ca a trebuit sa dormim cu Vali in aceeasi incapere. Dormit e un fel de a spune, ca nu stiu daca a dormit careva din noi mai mult de doua ore, si astea spre dimineata, caci Vali, dragul de el, sforaie de crapa pietrele si nu altceva! Cosmar!:))) Ziua ce a urmat, a plouat toata ziua. Noroc ca gazdele noastre stiau ca la munte ploua mult si des si uita sa se mai opreasca, asa ca erau dotati cu mancare, bautura si cateva perechi de carti de joc. A venit si ultima zi a mini-vacantei noastre. Spre pranz s-a oprit si ploaia. Temporar. Si pentru ca acasa nu trebuia sa ajungem decat seara, ce au facut pescarii patimasi? Ne-am dus din nou cu totii la pescuit, in apropierea locului unde am avut pus cortul. Si ne-am apucat de pescuit, toti:Petre, eu, Dodi, Vali, socrul lui. Trupa intreaga de „patimasi”. Am savurat cat am putut, dar nu prea mult, ca iar a venit o ploaie de vara. Da’ turna, nu alta! Ne-am adapostit cu Dora si Vali sub umbrela de plaja. In curand apa a trecut prin ea, dar tot era mai bine cu, decat fara. De mers la masina nu era chip. Era pusa mai sus si se facuse namol si alunecam. Am incercat in zadar. Si geamurile de la masina erau deschise! Cand am realizat, Vali s-a dus sa le inchida, dar unul s-a blocat, si nu s-a mai putut inchide. Petre era mai sus cu mult, in amonte, pe malul celalalt, cu blinkeritul. Abia a reusit sa ajunga la noi. Ploia siroia intr-una, nici gand sa se mai inmoaie, daramite sa se opreasca. In fine, cu chiu cu vai am ajuns cu Dora pana la masina, am scos din portbagaj niste haine uscate, ne-am schimbat in masina si am pornit-o spre casa. Eu stateam in  dreptul geamului care nu se putea inchide, cu parul ud leoarca. Am tras o raceala grozava. Dar a fost frumos, asa, privind din urma. Asta a fost ploia de la Brebu. De atunci nu am mai ajuns nici pe acolo si cine stie daca voi mai ajunge vreodata. Sigur voi sti ca ploua des si mult pe la Brebu.

Timisoara 20 mai 2011

Timişoara, Romania, the Orthodox Cathedral in ...

Image via Wikipedia

Azi fiind a doua zi ca suntem cu Dora la apartament in Timisoara, am pornit-o de dimineata spre parculetul  din apropiere. Stiam ca e unul, dar, spre surprinderea mea, am descoperit ca e foarte aproape:150-200m si e foarte frumos, asa cum mi-l aminteam. Aici e si Liceul de Chimie. Am mai fost pe aici, dar nu mai tineam minte cat de aproape e. De fapt, unde nu e frumoasa natura, acum, in perioada asta a anului? E multa verdeata in zona asta si e destul de liniste. E aproape si piata din Girocului, dotata cu tot felul de magazine. Si mijloacele de transport sunt aproape: tramvaiul, trolee. Intr-un cuvant, sunt incantata de apartament. Nu am mai fost de cand l-am cumparat, din decembrie 2007. Cand m-am intors cu cumparaturile, Dora-pusi a venit c-o idee salvatoare pentru ziua mea de azi: sa merg cu ea la cumparaturi. Si iar ne-am „rupt”picioarele, luand orasul de la un capat la altul, incepand din centru, de langa catedrala, apoi Bega, terminand cu Mall-ul, bineinteles, cum altfel? Ce a fost funny in toata excursia a fost ca in final, obosite, am luat un autobus, credeam noi ca spre posta mare. Dar de fapt am ajuns pe Stuparilor, adica in partea opusa, si de acolo abia spre posta. A fost ca la gradinita: sa ne cunoastem orasul. Am ras, aproape jumatate din drum. A fost ca o descarcare nervoasa dupa ziua de ieri. Dar, vorba cantecului:”I don’t want to talk about it”. Mi-a placut la Mall, cred ca e prima data ca mi-a placut. Pana acum asociam notiunea de Mall cu cea de corvoada a peregrinarilor prin magazine, la care ne supunea Dora, de fiecare data cand veneam in Timi, de cand s-a construit Mall-ul. Acum insa m-a amuzat ideea ca s-ar putea sa intalnesc aici pe cineva cunoscut, pe care de fapt mi-ar fi placut sa-l intalnesc. Nu s-a intamplat asa, dar a fost palpitant. Putea sa apara dupa fiecare colt, la fiecare etaj. Ce joaca de copila rasfata de propria-i persoana! Imaginatia mea cea prea bogata, din cauza careia mai am si de suferit, cateodata. Inevitabil…

Dupa-masa pe la sase jumate am ajuns acasa. Nu am avut chef sa ma inmormantez in casa, de la ora aceea. Am mers langa stadion, ca sa vad concursul de automobilism. Iar am trecut prin zone care mi-au trezit amintiri: intre Mc Donalds, Casa Tineretului si stadion. Mergeam acolo adesea toti trei, cand Dora era mica, ba sa bicicleteze, ba sa invete sa mearga cu rolele sau pur si simplu, sa prindem carabusi, ca tocmai au iesit si ei la plimbare. Ce dulce era papusa mea! Tot acolo mergeam cu Petre cu masina, ca sa exersez pe vremea cand invatam sa conduc. Ce vremuri de aur imi par acum ! Atunci ma bucuram de ele, dar parca nu de ajuns. Acum le-as pretui mai mult, daca s-ar putea intoarce. Si iar mi-am amintit de nebunatica mea prietena din anul IV de facultate, Lia. Ea zicea ca viata este ca si cand urci un  deal. In tinerete esti in varful dealului, esti in cea mai buna forma intelectuala, fizica, emotionala. Apoi incepi sa cobori, cu toate peripetiile din timpul urcusului si neajunsurile si slabiciunile batranetii, cand ajungi din nou la poalele dealului. But, I don’t want to talk about it, neither.

Si iata-ma iar singura, cu calculatorul si amintirile, face to face. Nu „mananc si plang”cum zicea Labis, ci „clapetez” si mai vars si eu cate o lacrima, ca deh, s’est la vie! Nu demult am revazut un film: „Something’s Gotta Give” cu Jack Nicholson si Diane Keaton in rolurile principale. Ea era scriitoare, el un mare om de afaceri, dar Don Juan si la 63 de ani. De fapt el o curta pe fiica ei, cand s-au cunoscut. El face un heart attack in casa ei de vacanta si asa incepe toata povestea. Mi-a placut filmul. Merita vazut. A fost o zi prea plina de amintiri mai vechi si mai noi, mai frumoase, dar si de cosmar. Pentru ca asa e viata: cateodata e  soare, alta data taifun, de-a dreptul. Nici macar nori, ci de-a dreptul taifun.

Tigrania

Adi mica

Sa n-o caute nimeni pe harta, pentru ca nu exista. Cel putin nu pana acum. Locuiam langa teatru, la etajul trei, intr-o garsoniera. Aveam vreo de 3 ani, cand tanti Mayer a venit si m-a chemat sa ma joc cu copiii ei. Avea 2 baieti, Robi si Dodi, cam de varsta mea. Blocul avea o curte comuna cu altul, mai mic, care e chiar langa teatru. Noi, locuind asa sus, aveam o panorama mai bogata: vedeam acoperisul teatrului si, mai departe, cele ale actualei catedrale romano-catolice. Tocmai de aceea,  cand au fost inundatiile din 1970 m-am simtit in siguranta. A venit la noi in vizita unchiu Filu, m-a intrebat daca nu mi-e frica, iar eu i-am raspuns ca pana la turnurile bisericii nu are cum sa ajunga apa. Dar asta iarasi e o alta poveste. In bloc cu mine locuiau, in afara de fratii Mayer, inca doua fete de varsta mea, Aliszka si Neli, apoi Danut, Liliana, si Kati, acestia din urma fiind ceva mai mari. In blocul de vizavi, la parter, erau trei baieti. Cu mama lor m-am mai intalnit dupa ce m-am mutat inapoi in urbea mea natala. Dar sa revin la Tigrania. M-am dus cu tanti Mayer, la ei, singura, fara ai mei. Pe noi ne-au lasat singuri. La un moment dat baietii au iesit si ei din camera in care eram. A trecut ceva timp in care am ramas singura. Ma jucam cu o papusa foarte frumoasa de acolo. Ce ma mai fascina, dintre jucariile de acolo, aveau niste papusi Katiusha, care-mi placeau mult. Deodata se deschide usa si apar doua dihanii care se indreapta spre mine, maraind de zor, ingrozitor. Cine erau ? Roby si Dodi, in patru labe, imbracati cu blanurile  parintilor, trase pe dos. Pesemne am tipat, pentru ca a intrat si tanti Mayer, m-a luat in brate si i-a certat pe baieti. Apoi m-a intrebat daca mi-a fost frica. Iar eu i-am raspuns:”- Nu, cum sa-mi fie frica? Doar eu sunt din Tigrania si nu mi-e frica de tigri. Eu sunt regina lor.”:))) De fapt inimioara imi batea sa-mi sparga pieptul, nu alta. Cred ca stiau si ei. Mult timp dupa s-a povestit de Tigrania, pe strada Horea, la nr 7.