Daca ar fi sa pot alege cum sa mor, as dori sa fie ca in cazul fratelui unchiului meu: a adormit si nu s-a mai sculat. Am vrut sa scriu despre el, dar cumva, simteam ca inca nu e momentul. Il chema Iosif. A fost un om bland si bun. Asa l-am cunoscut si asa il stiu toti ai mei. Nu prea ni s-au intersectat drumurile, din moment ce eu eram timisoreanca, iar el satmarean. Totusi, intr-o vacanta de iarna, pe vremea cand eram studenta, am fost mai mult timp impreuna, deoarece, cu varul meu Tibi Keresztesi, unchiul nostru Stefan si fratele lui ne-am dus la o partida de vanatoare. Se intampla pe intai sau doi ianuarie 1975 sau 1976, nu mai tin minte exact. Ce mi-a ramas intiparit in memorie, insa, au fost urmatoarele:
Era o zi splendida de iarna, cu soare, zapada si nu prea frig. Ne-am dus cu o dubita pana la Ardud. De acolo erau ei. Si pe drum deja atmosfera a fost foarte placuta: glume, povesti, rasete. Unchiul meu Stefan a fost totdeauna „cu lipici” pentru noi, copiii proveniti din familia Marita, din partea matusii mele, sora mamei. A fost ocrotitor si afectuos, vesnic pus pe glume si distractie. Toti l-am iubit si s-au lipit de el si copiii nostri. Asa ceva e un dar de la Dumnezeu. Fratele lui nu era mai prejos. Doar ca il intalneam mai rar.
Dar sa revin la acea insorita zi de iarna, atat cat imi amintesc din ea. Dupa ce am ajuns, stiu ca eu si varul meu Tibi, care e mai mic decat mine cu vreo 9 ani, am primit rolul de „gonaci”, si a pornit vanatoarea. Nu mai imi amintesc mare lucru, doar ca pentru noi a fost ca o joaca sa mergem cativa kilometri buni pe jos si sa tipam pentru a alunga animalele in bataia pustii unchiului meu si a fratelui sau. Vanatoarea s-a incheiat cu succes. Dupa ce am mancat cate ceva, spre lasarea noptii, am venit acasa si am dormit bustean.
Mi-a ramas in suflet caldura acelei zile, provenita de la familia mea mai mult decat de la soarele de ianuarie.
Deci, daca as putea alege, as vrea sa imi fie harazita o moarte ca a lui Iosif. Dar nu mi-am dorit niciodata sa mor, nici in cele mai negre momente ale existentei mele. Doar am suferit ca un caine, de cateva ori in viata, ca noi toti oamenii, de altfel. Nimeni nu e scutit de suferinte de tot felul. Cele mai urate sunt ale sufletului. Dar nu le putem ocoli. Totusi, ii sunt recunoscatoare lui Doamne-Doamne, ca de multe ori mi-a scos in cale alinare si sprijin in a „suporta” viata si a-mi duce crucea harazita mai departe, pana unde trebuie. Uneori schimbandu-mi radical viata, obligandu-ma sa revin in urbea mea natala, alteori scotandu-mi in cale oameni noi, care mi-au insuflat curajul si puterea de a merge mai departe. Si pentru toate astea, Doamne, iti multumesc! Deci, iata ce imi doresc: sa deslusesc semnele ce mi le arata Doamne-Doamne si sa am taria si perseverenta necesare pentru a urma drumul ce Mi l-a harazit.